Friday, May 15, 2009


Educatia zinelor

De mult n-am mai vazut un film intreg. Pina aseara. Fara sa aleg, am butonat si m-am oprit la prima pelicula care incepea la ora respectiva, 21:00.

Am vazut un film foarte frumos. "La educación de las hadas", educatia zinelor, spaniol, dupa romanul unui francez cu nume batav, Didier Van Cauwelaert.

Imi plac astfel de povesti. Povesti in care oamenii se indragostesc la prima vedere. In care apar copii precoce si, in acelasi timp, inocenti. Copii care inteleg absenta unui tata, dar care cred inca in zine. Povesti care absorb alte povesti, precum cea a studentei algeriene aflate in Spania in trecere spre Sorbona, interpretata de Bebe (uneori imi suna in minte cuvintele melodiei ei "Malo": "Mi carita de niña linda se ha ido envejeciendo, en el silencio cada vez que me dices puta se hace tu cerebro mas pequeño"). Povesti in care apare un supraveghetor de supermarket cu riduri si burta si care crede ca toate angajatele trebuie sa-i cada in pat - sau in masina, ca e mai expeditiv. Povesti in care ei au meserii incredibile: ornitolog - ea, creator de jucarii - el. Povesti in care totul merge bine pina cind incepe sa mearga rau. Si nu stii de ce. Banuiesti si banuiesti corect. Se intimpla unul dintre acele lucruri care ii fac pe oameni sa ia decizii drastice si egoiste in dorinta lor tocmai de a nu fi egoiste. Si finalul e salvat pentru ca e deschis. Asa e cel mai bine.

Filmul se incheie cu o imagine care ingheata si se transforma in coperta unei carti pentru copii. Intr-un fel, e normal. Doar e vorba despre zine.

Tuesday, March 17, 2009


The Devil strikes again

Acum citiva ani mi-am cumparat doua perechi de pantaloni cu 1.200 de lei (adica 12 milioane de lei vechi). Ma uitasem pe eticheta de parca eram abia trezita din somn si mi s-a parut - de fapt, eram sigura - ca am vazut 600.000 de lei. Nu mi s-a parut suspicios ca o fata din magazin care pina atunci nu ma bagase in seama a venit brusc linga mine. Atinsesem, mai mult, eram interesata de pantalonii Trussardi si eu habar n-aveam. Clopotelul n-a sunat nici cind aceeasi fata se interesa de dupa perdeaua cabinei de proba daca imi vin bine. Mda, erau un pic lungi, dar "nu-i nimic, ii scurtam noi, costa doar 120.000 de lei!". Sigur, cind dai doispe milioane, ce mai conteaza 12 lei? Doar ca eu nu stiam. Perechea neagra n-a fost suficienta, am vrut-o si pe cea portocalie. Ma purtam ca acele fete glamourous din romanele chick-lit, care fac tot felul de scamatorii cu cartile de credit doar ca sa-si cumpere haine de firma. Repet, habar n-aveam in ce ma bagasem. Abia cind am ajuns la casa mi-a cazut fata. Noroc ca aveam bani pe card... Am primit pantalonii (scurtati in 20 de minute, timp in care am hoinarit ca o gagauta prin alte magazine) si o punga scortoasa Trussardi, pe care am plimbat-o, balanganind-o, inca vreo jumatate de ora prin Mall-ul aglomerat, mai mult ca sa-mi fac mie insami in ciuda.

Paranteza: perechea portocalie am imbracat-o o singura data. Pe cea neagra am ajuns s-o port prin casa, dar doar cind sint sigura ca n-am alti musafiri decit pe mama.

Zilele trecute, in Sephora. Mi-a placut sticluta unui fond de ten. A fost LA FEL. Am pus mina pe recipient, o fata a venit imediat linga mine, m-a chestionat amabil in privinta nuantei, am ales una, l-am cumparat. Din nou, nici nu stiam ce marca e. Am aflat la casa ca ma costa 299 de lei (noi). Curios si nu prea, cu vreo saptamina in urma imi luasem un fond de ten decent, pe care nici nu apucasem sa-l incep. De ce oi fi vrut altul, intrebati-ma cit vreti ca nu stiu.

Acum stiu. Marca e by Terry. O firma de cosmetice oarecum de nisa, dar cu prestigiu solid, fondata in urma cu niste ani de frantuzoaica Terry de Gunzburg, care lucrase inainte vreme indelungata pentru Yves Saint-Laurent Beauté. Fondul meu de ten se numeste Lumière veloutée. Si? E mai bun decit ce foloseam inainte? Sincer, DA. E matasos si ramine pe piele la fel de bine intins si la 10 seara.

Ridurile insa nu mi le acopera. Si nici mintea nu mi-o trezeste. Sint un pic mai batrina, dar la fel de iresponsabila.

Friday, February 20, 2009


Hot pot, o amintire din China

Hot pot? Ce-o mai fi si asta? Hm... Restaurantul e nu doar mare, ci si aerisit. Spatii largi intre mesele grele de lemn, cu scaune impunatoare. Luminos, cu aerul conditionat dat exact cit trebuie. Inauntru e lume putina, dar nu acesta e motivul primirii ceremonioase. Asa e traditia. Daca am fi in alta parte, ar trebui sa rasara de undeva un covor rosu, dar nu, politetea chinezeasca inseamna gesturi largi, ceremonioase, de invitatie. E aproape grosolan sa le refuzi. Hot pot, de ce nu?
Se spune ca traditia asiatica hot pot isi are radacinile in Mongolia, cu toate ca istoria sprijina prea putin aceasta teorie. Mai potrivit pare a fi ca originea ei se gaseste in provincia chineza Sichuan. E un obicei care dateaza de mai bine de un mileniu si este necunoscut in bucataria mongola de azi. Din cauza complexitatii si a specificului ustensilelor, se adapteaza mult mai bine unei culturi sedentare decit uneia nomade.
Pe cele citeva mese ocupate se afla frumoase vase de email albastru, care scot aburi grosi. OK, treaba lor. Sa vedem ce mincam noi. Vine meniul. Astia n-au aici decit chestii reci! Cautam degeaba o supa, macar o supa. Asta e, nu prea e timp, alegem creveti, caracatita, piept de pui si un soi de chiftelute asezate pe un pat de salata verde.
Bucataria hot pot pare sa se fi raspindit in nordul Chinei in timpul Dinastiei Tang (anii 618-906). Pina in vremurile Dinastiei Qing, devenise deja populara pe intreg teritoriul tarii.
Pina vine mincarea, incerc sa trag cu ochiul, pe cit de discret permite un local aproape gol, la celelalte mese. Chelnerita ne intreaba daca sa aduca acel vas de email. Ma rog, cred ca asta a vrut sa spuna. Comunicarea se rezuma la un dialog ciudat, compus din cuvinte in engleza care se imprastie in aer fara a-si atinge tinta, cuvinte in chineza care au aceeasi soarta, semne si vagi miriituri, de o parte si de alta. Pina la urma, ii spunem ca, da, poate aduce vasul. Ce mai conteaza? Mincam repede si plecam!
I se mai spune si "fondue chinezeasca". Vasul contine apa, mentinuta in stare de fierbere. Ingredientele sint puse in vas si gatite chiar la masa. Felii subtiri de carne, legume, ciuperci, gogosi de ou, fructe de mare. Nu dureaza mai mult de 15 pina la 30 de secunde pentru a obtine mincarea.
Femeia vine cu vasul si cu un aprinzator. Curind, apa dinauntru incepe sa bolboroseasca. Apare si mincarea. Totul e rece, uimitor de rece. Vecinii de masa inmoaie bucati din ceea ce au in farfurie in apa fierbinte. "Hai sa facem si noi asa!", zic, dar, vazind bucatile de caracatita puse cu de-a sila la fiert, chelnerita se apropie, zimbeste ciudat si arata printr-un gest ca nu, nu e bine. Dezamagire. Mestec puiul rece, plin de oase, rusinata. Au vazut ca betisoarele ne aluneca din miini si ne-au adus cutite si furculite. Stinjeneala creste. E clar ca habar n-avem cum se procedeaza.
Traditia hot pot difera de la regiune la regiune. In Sichuan, se adauga in apa un soi de piper local, care aduce pe limba o senzatie combinata de iute si acidulat. Provincia Yunnan, situata linga granita cu Myanmar, propune in vas doua tipuri de supa, divizate in forma de yin si yang: una de ardei rosu de o parte, alta alba, de pui, de cealalta. Varianta cantoneza include un amestec de ou crud si condimente.
Vin si chiftelutele. Oh, nu, e carne cruda asezata peste salata taiata marunt. Lamurita deja de nepriceperea noastra, chelnerita ne arata ce trebuie sa facem. Sa luam bucatile sferice si sa le aruncam in apa fierbinte, in care plutesc fire de verdeata. Se fierb pe loc. Surpriza ne inghesuie risul si jena in git. Dupa nici un minut, femeia scoate chifteaua aburinda si mi-o pune in farfurie. Frige si are gust de ceea ce este: carne tocata fiarta. Mincam repede citeva gogoloaie, cerem nota si plecam, convinsi ca am incalcat cel putin 20 de reguli. Uneori, in fata politetii si a bunavointei, ignoranta arata inspaimintator. Hot pot? Nu, mai bine o friptura si un mar la Centrul de Presa!

Saturday, February 14, 2009


Lumi's choice

(sterpelita de la Shmeny, fara sa-i fi cerut acordul)

O singura mincare: creier pane, creier pane, creier pane
O singura marca de masina: Corvette (daca tot nu voi avea niciodata masina, macar sa visez snobeste)
O singura carte: Despre eroi si morminte - Ernesto Sabato
O singura culoare: mov
O singura preocupare: sa citesc
O singura fiinta: cineva care sa ma lase sa respir
Un singur parfum: Dune
Un singur sport: tenis
Un singur animal: ei, aici e greu. Calul
Un singur film: The Usual Suspects
Un singur actor/actrita: Willem Dafoe
O singura melodie: Saving My Heart - Yes
O singura planta: gardenie
Leapsa primita de la Roxana
SINT: mioapa, satena, curioasa, impaciuitoare

AS VREA: sa ajung in America de Sud, preferabil Peru

PASTREZ: agende vechi, reviste vechi, taieturi din ziare, poezii vechi si in cap tot felul de amintiri

MI-AS FI DORIT: sa fiu mai inalta

NU IMI PLACE: cind ajung acasa ca la hotel

MA TEM: de neant

AUD: rafturile cu carti trosnind, cind e liniste in casa

IMI PARE RĂU: ca am ramas prea mult intr-o anumita poveste sentimentala

IMI PLAC: cartile, parfumurile, culoarea mov, toate chestiile cu aroma de fructe (prajituri, creme, geluri de dus, ceaiuri), barbatii bruneti

NU SINT: rea, sper

DANSEZ: foarte rar, aproape niciodata

NICIODATA: n-am mincat spanac, n-am mers pe bicicleta

RAR: merg pe jos

PLING: prea rar de ceva timp

NU SUNT INTOTDEAUNA: atenta

NU IMI PLACE DE MINE: cind ma lamentez

SINT CONFUZA: tot mai des in ultima vreme

AM NEVOIE: de spatiu si de timp pentru mine

AR TREBUI: sa zimbesc mai mult
Cine doreste poate prelua leapsa

Friday, March 21, 2008


Fals jurnal de calatorie

Acum aproape 6 ani, am descoperit o Viena de jumatate de zi. Si jumatate de noapte. Strazi batute cu piciorul pret de sapte ore, fara sa stiu incotro merg si unde vreau sa ajung. Nici nu voiam sa ajung undeva, voiam doar sa merg, sa respir, sa vad, sa inregistrez. Am dat peste Stephansdom din intimplare si n-am stiut ca e Stephansdom. Dar mi-a placut. Mi-a ramas in suflet fatada fanata de vreme, ce semana, in mintea mea, cu un zid lins de spuma marii. Am dat peste Hofburg fara sa stiu ca e Hofburg. M-am plimbat pe sub arcade, am auzit rapaitul copitelor de cai ce conduceau trasuri misterioase si m-am crezut o fiinta purtind rochie cu crinolina, rontaind martipan si pipaindu-si din timp in timp buclele perfecte, ca sa se asigure ca inca sint acolo. Am dat peste o Viena curata ca un oras de jucarie. Casute ordonate, aer pur, in care aroma de balega e un ingredient necesar, iarba necalcata in picioare.

Dupa aproape 6 ani, am gasit o Viena de sase zile. Am cautat Stephansdom si am dat peste Stephansdom. Era la fel cum il lasasem sa adoarma in amintire. Lumina zilei nu i-a rapit vraja si nici monumentalitatea. Am cautat Hofburg si l-am gasit. Copitele cailor rasuna la fel si la prinz, nu doar noaptea. Iar balega miroase identic. Pitoresc, minunat. Am cautat Schönbrun si l-am gasit. Mi-am inchipuit ca-mi urc crinolina in vreun pat imperial somptuos. Si martipanul, desigur. Am cautat Belvedere si m-am lasat cucerita de picturile lui Gustav Klimt. Am vrut chiar sa-l consum, sub forma unei felii de tort cu acelasi nume, la cafeneaua palatului, dar nu mai aveau. Am ales Esterhazy. A fost bun pentru ca, o data cu el, mi-am mincat si unul dintre visurile copilariei: o jumatate de cireasa glasata. Si iar am mers pe "gasse" nenumarate, hranindu-mi ochii cu cladiri anonime si sclipitoare in trainicia, in rigurozitatea lor, am stat pe banci in parcuri micute si am privit cerul incarcat de ploaie. Am descoperit mucuri de tigari pe jos si m-am bucurat. Un oras de jucarie pingarit de viciul modernului si al eternitatii.

Am venit acasa si mi-am suit crinolina imaginara in patul propriu. Am luat si ciocolata cu martipan cu mine. O printesa imbatrinita cu aproape 6 ani, cu laptop si mouse in brate, care isi cauta amintirile din suflet pe Internet.

Thursday, January 24, 2008

Pasienta de iarna
Plictiseala de iarna linceda. Boare de ceata, umed in oase. Pe fereastra intunericul se deseneaza perfid, intii in tuse subtiri, bleu-movulii, apoi ca intr-o baie de cerneala. Imi vine sa nu mai aprind lumina, sa stau in mirosul vag de scortisoara al luminarii parfumate, sa ma ghemuiesc sub o patura subtire, cu genunchii la gura, pozitie de cautare a sigurantei pe care uneori (deseori) o simt fugindu-mi din miini. E aproape un gest de fronda. Sa-i dai intunericului alt intuneric, cu aroma de mirodenii.

Cite litere are? Cine? Prenumele. 1, 2, 3, 4, 5, 6. Sase. Sa vedem ce iese. Cartile de joc fosnesc. Aluneca din palme ca o matase usoara. Se asaza usor razvratite in teancuri mici. 7. Se gindeste la tine. Zimbet neincrezator. 5. Dilema. Cine n-are? 12. Exista altcineva in viata lui. Asta da veste. Tu? Tu esti tu. El? El are pe altcineva.

Cite litere are? Prenumele, da, prenumele. 1, 2, 3, 4, 5, 6. Sase. Tot sase. Coincidenta. Nu incep la fel si nici nu continua. 3. Veste, mesaj. Hm... 4. E nefericit. De ce? 6. Sex. Aha. Tu? Ramii tu. El? El e nefericit.

Sase - nesincronizare. Sase - nepotrivire. Doisprezece - nu exista.

Saturday, December 29, 2007

Gri si galben
Frigul ma termina. Am gust de Nazomer pina-n virful stomacului, sarat si ascutit ca un ghimpe. Cap umplut cu vata. Tot imi vine sa-mi dau pumni linga ureche, poate-poate iese ceva pe acolo si mi se limpezeste creierul. Dar nu, n-am nici o sansa. Cel mult pot spera la o vinatanie pe timpla, tatuaj efemer al unei stari de autoscirba. Mi-e sila de mincare, de pijamaua mea groasa, de papucii imblaniti. Ma urasc azi, cu mucii mei, cu vocea mea seaca, cu miinile reci. Cu mintea mea amortita, care nu poate face altceva decit sa ucida ginduri si sa ocroteasca un trandafir mic si galben. Pina va creste mare si se va transforma intr-o splendida si adevarata floare a geloziei.

Wednesday, June 20, 2007


Buun, asta e o leapsa care-mi merge la suflet. Sa vedem...

1. Ce carte nu ai imprumuta şi de ce?

Nu prea imi place sa imprumut. Suspin si acum dupa carti pe care le-am dat si sint sigura ca sint pierdute pentru vecie. Mai fac insa exceptii, insa devin pisaloaga: "Ai terminat de citit? Cind mi-o aduci inapoi? etc". Daca vreau sa dau cuiva o carte, mai bine i-o fac cadou.
2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?
Pai, nu recomand decit carti care mi-au placut.
3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?
Cumpar cartile care ma intereseaza. Nu m-au atras niciodata, de exemplu, cartile "motivationale".

4. Ce carte nu ai citi niciodata si de ce?

Daca ma apuc de o carte, o duc pina la capat, chiar daca nu-mi place.

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?

As vrea, in primul rind, sa scriu o carte, apoi sa ma gindesc daca n-as scrie alta.

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, intru citire, copiilor tăi?

O carte de povesti.
7. Care a fost cartea copilăriei tale?
Oricare dintre cartile lui Dumas tatal.
8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?
Am dat-o in bara de doua ori cu carti daruite, asa ca, de acum incolo, fac cadou doar carti pe care le-am citit.
9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?

Dragostea in vremea holerei de Gabriel García Márquez.
10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?
Mi-e greu sa aleg. Ceva de Llosa probabil, "Conversatie la Catedrala" sau "Sarbatoarea Tapului".
11. Ce carte pe care n-ai citit-o, ai risca să o iei cu tine pe o insulă pustie?
Tot ceva de Llosa sau de vreun alt sud-american, Márquez, Cortázar, Echenique, Bioy Casares, Sepúlveda...
12. Cum se numeste cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?

Doar in copilarie reciteam. Acum n-o mai fac. Vreau sa citesc cit mai multe chestii noi.
13. Numeşte o carte plictisitoare.
"Carnete dintr-un razboi anapoda" de Sartre. Asa am descoperit ca nu ma pasioneaza existentialismul:-)
14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.

A, nu, le termin pe toate.

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.
Inainte, imi luam cartile din librarii. Am mania colectiilor complete. Le si rasfoiesc insa. Mai nou, le comand prin librariile virtuale si le ridic de la posta. Abia astept sa desfac coletele!
16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?

La multe. Cartile au prioritate.

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?
Nu-i cazul.
18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?
Imi plac colectiile de literatura contemporana de la diverse edituri. Desi citesc si clasici.
19. Cât timp a trecut de cand nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?
O zi. Au fost 9 carti. Asa ca nu exista ultima:-)
20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?
Am imprumutat acum exact 10 ani "Matusa Julia si condeierul" de Llosa de la un coleg. Mai tirziu, mi-am cumparat-o.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?

Habar n-am...

22. Care este scriitorul român preferat?
Cartarescu cel cu "Nostalgia", Stefan Agopian, Vintila Horia si Eliade.

23.Care este scriitorul străin preferat?

Mario Vargas Llosa. Dar sint multi care-mi plac.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?

Nu m-am gindit la asta. Cred ca "Un veac de singuratate".
25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.

Nu prea am gasit. O ecranizare foarte buna mi s-a parut cea de la "Ramasitele zilei" de Ishiguro.
26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă.
"Parfum de femeie".
27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.
Cei din lista mea.

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.
Am o datorie la Oana Anca:-)

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?
Led Zeppelin, dar nu cred ca ar mai fi posibil.

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.

"Cine?"

Monday, June 04, 2007




Gardenia


Mama isi tinea parfumurile sub cheie. O cheie care se putea rasuci si care imi deschidea usa spre o lume fascinanta de arome si culori. Cel mai mult imi placea sticluta verde, zvelta, pe care scria "Gardenia". O miroseam in tacere si pe ascuns, mereu cu teama inghesuita in suflet ca as putea fi prinsa asupra faptului. Uneori, injectie de adrenalina, lasam sa alunece citeva picaturi pe sarafanul de liceu. La fel cum subtilizam tigari Marlboro din sertarul tatei, sperind ca nu le va numara. Acum sint convinsa ca el stia de furtul meu, desi nu mi-a spus niciodata. Mama insa ma certa. Observa imediat. Mereu ma prindea. Pe atunci, gardenia mi se parea o chestie teribil de exotica, de neatins. Imposibil de obtinut. Cu cit miroseam mai mult sticluta verde, cu atit mai mult imi doream floarea. Originalul. Tot atunci mi-am promis ca, intr-o zi, voi avea o gardenie a mea. Orice ar fi insemnat asta.

Mi-am mai promis multe. Ca voi fi linistita, usoara, ca voi plinge putin si chibzuit, ca voi suferi in picaturi si nu in cascade, ca voi ride mult, ca voi atinge norii cu virfurile degetelor si-mi voi pastra talpile pe pamint. Mi-am promis multe.

Acum, gardenia mea a inflorit. Suride alb, stralucitor in fereastra si ma inveleste in parfumul ei. Poate e un inceput...

Tuesday, May 29, 2007


Fals jurnal de calatorie (2.1)

Egipt in decembrie. Am plecat din Cairo spre Hurghada cu autocarul. O zi intreaga. Spre seara am ajuns. Pe atunci, Hurghada era o statiune in constructie. Citeva hoteluri terminate, multe abia se ridicau, o gramada de terenuri goale, pline de buruieni, intre ele. Am stat intr-o vila mai veche, frumoasa, cu balcon care dadea spre gradina. In dimineata urmatoare, n-am rezistat si am dat 12 dolari (era cea mai ieftina excursie optionala) pentru o plimbare pe Marea Rosie cu barcuta cu fund de sticla. Apa era stravezie, de un verde deschis, incredibil. Unul dintre tipii din barca a sarit si ne-a adus, pentru citeva lire, o bucata de coral pe care o smulsese din habitatul ei. Desi era interzis. O mai privesc si acum cu mare drag, ca pe o floare rara. Si am mai vazut, pe plaja, o pasare alba care pasea nestingherita printre turisti, purtindu-si cu mindrie ciocul lung. Asta a fost Hurghada. Din nou autocar si, in fine, am ajuns la Nil. Nu mai retin ordinea... Am vazut templele din Luxor, Karnak, Edfou, am mers in Valea Regilor, am fost la Colosii lui Memnon. Punctul final a fost Aswan, cu barajul lui, apoi templul de la Philae. Cu toate astea, croaziera a avut parfumul ei distinct, neprogramat, aparte de explicatiile ghidei. Pentru ca mi-a dezvaluit Egiptul in forma lui pura, nefardata. Malurile deseori salbatice, cu oameni imbracati in galabii aparind ca niste pete fantomatice, magari scheletici, cu ochi tristi, case darapanate, din care se scurgeau fire subtiri de fum... Nilul e apa lor sfinta. Asa a fost mereu. Si nici macar vapoarele albe, pretentioase, care duc in spate turisti de toate soiurile, nu pot schimba asta. Egiptul a inceput acolo... Aurul e pentru faraoni.

Tuesday, May 22, 2007


El, eL si eu

Exista El si exista eL. Uneori, El se transforma in eL si invers. Deseori, cei doi devin EL sau el, dupa caz. Nu conteaza ca sint teribil de diferiti, sint si gramezi de lucruri care ii unesc. Ii mai unesc si ii despart eu. Pentru mine, El si eL inseamna ani din viata, lacrimi si surisuri, clipe de teroare si de izbinda, zile, nopti si dupa-amieze. Si dimineti, ca sa fie cercul complet. Ce insemn eu, habar n-am. El si eL insemna mult trecut, o felie de prezent si un strop de viitor. Ce insemn eu, habar n-am...

Thursday, May 17, 2007


Fals jurnal de calatorie (2)

Egipt. 24 decembrie 1994-3 ianuarie 1995. Prima si singura data pina acum cind am mers cu o excursie organizata. Nu eram eu aleasa, dar, cum cei intrebati inaintea mea au refuzat, s-a ajuns la mine. Un soi de premiu de la locul de munca. Aveam bani putini, de fapt acei 225 de dolari pe care ii pastrase mama de la calatoria in Israel. In fine, asta conteaza mai putin. Am fost teribil de chibzuita, m-am intors cu vreo 170 de dolari. Am plecat pe o splendida furtuna de zapada in ziua de Ajun si am ajuns la miezul noptii intr-un Cairo tacut, la 20 de grade. Asa ca am lepadat de pe mine straturi-straturi: hanorac, geaca de blugi, pulover, helanca. Pina la tricou. A doua zi eram racita cobza. Asa a inceput excursia mea de 11 zile in Egipt. Muzeul de Egiptologie, prima oprire intr-un oras colorat, inghesuit, plin de arome si duhori. Dacii vechi pe strazi, soferi nebuni, care nu respecta nici o regula, oameni care merg pe biciclete ducind pe crestetul capului tavi imense cu piini si pedaleaza ca apucati. Spre dupa-amiaza, piramidele si Sfinxul. Nu sint originala, am trait aceeasi senzatie ca multi altii. Imi inchipuiam ca o sa mergem ore intregi prin desert si ca o sa zarim piramidele tisnind din nisip ca o speranta rotunjita. Uimire prabusita, pe care am intilnit-o si in romane, cel mai recent in "Fascinatia raului" de Florian Zeller. Piramidele si Sfinxul sint la marginea orasului, la o jumatate de ora de mers cu masina. De departe, par banale. Ca intr-un poster pe care il vezi zilnic si nu te mai surprinde. Totul se schimba in preajma lor. Abia atunci ti se taie respiratia. Abia atunci te simti gindac. Abia atunci te coplesesc. Senzatie foarte dura si pura. Una care ti se lipeste de minte pentru totdeauna, ramine agatata de ginduri, te inteapa ori de cite ori crezi ca ai izbutit ceva. Amintirea lor te aduce cu picioarele pe pamint.

To follow...

Friday, May 04, 2007


Draga X,

N-am crezut ca voi mai fi vreodata geloasa din cauza ta. De fapt, n-am crezut ca voi mai fi geloasa punct. Dar cu atit mai putin din cauza ta. Numai ca am redevenit. Pentru o clipa fioroasa si alerta, ca un fluturat de aripi sub nasul meu saturat de arome. Piscatura aceea acida, senzatia aceea de tremur greu de strunit, lacrima gata sa se inchege in cuta pleoapei, vocea gata sa se piarda in ascutimi stridente. A durat o clipa. Mai lunga decit clipele obisnuite. S-a prelungit in somn, si-a facut loc in vise, le-a reconstruit dupa capul ei si mi-a lasat, spre dimineata, in zgomot de zori sparte abrupt, gustul acru al neputintei. Al zadarniciei.

Nu vreau sa-mi pierd echilibrul. Nu vreau sa alunec in tenebre din cauza ta. Am facut-o o data si boala s-a intins pe citiva ani. A trebuit sa sufar si sa uit. Sa ma vindec zi cu zi, minut cu minut, indepartind mereu coji uscate de bube de pe sufletul napadit de puroi.

Iluzie... Sint lucruri care nu trec niciodata. Amortesc doar si iti lasa impresia ca le poti manevra. Am putut, probabil o sa mai pot. Dar nu azi, nu acum. Gelozie, bine ai venit, prietena draga! De mult n-am mai facut o birfa impreuna. Stai un pic, hai sa bem o cafea, vrei si putin lapte, un fursec? Ramii azi linga mine, trebuie sa-i spun cuiva ce se intimpla. Ramii azi. Doar azi... Te rog...

Monday, April 16, 2007


Leapsa preluata tirziu de la Marian si plagiata dupa Cronicaru (imi place mai mult varianta cu "as vrea" decit cea cu "imi lipseste"):

- as vrea un copil

- as vrea sa am linga mine o persoana cu care sa ma inteleg. atita tot, sa ma inteleg

- as vrea sa am timp sa citesc mai mult

- as vrea sa pot sa pling mai des, e o terapie strasnica de eliberare a tensiunilor

- as vrea sa pot sa fiu mai cumpatata, ar fi o forma de a-mi aprecia mai mult propria munca

- as vrea sa invat portugheza, desi nu stiu la ce mi-ar folosi

- as vrea sa fiu in stare uneori sa spun "nu"

- as vrea sa-i am pe ai mei linga mine cit mai mult timp posibil, o vesnicie daca s-ar putea

- as vrea sa-mi pastrez prietenii tot atit

- as vrea sa-mi pastrez spiritul tinar fara sa cad in ridicol

- as vrea sa nu uit

- as vrea sa calatoresc in Spania, Portugalia, Mexic si America de Sud (fara Guyana, Surinam si Guyana Franceza)

- as vrea sa traiesc intr-o lume mai putin cinica, mai putin "politically correct", mai putin falsa, cu infinit mai putina suferinta

- as vrea sa gresesc cit mai putin, fata de mine, fata de ceilalti, fata de lumea intreaga

... si probabil multe alte lucruri care imi alearga acum prin minte, dar nu pot sa le apuc.

Friday, March 23, 2007


Casa din vis
Rasfoiesc catalogul Ikea. L-am gasit, la fel ca toata lumea, atirnat de clanta usii, intr-o punguta transparenta, si m-am bucurat ca un plod. Dau peste o bucatarie care-mi place la nebunie. E cu fete din lemn masiv, un pic lustruit, si cu geamuri la corpurile suspendate. Delicioasa! Cit costa? 43 de milioane. Ma rog, un pic cam mult, dar ce frumoasa e! Ce dimensiuni are? Lungime: 3,30 metri. Oops! Bucataria mea are doar 2,80. Iar daca scad si aragazul... Nu merge, e prea mare... Si cit de misto era... Stai, stai putin! Stai, iti zic! De ce iti trebuie bucatarie? Pai... Nu ai una deja? Din lemn, cu masa si scaune la fel? Ba da, am, dar... Ma intristez instantaneu. Am primit acum vreo citeva saptamini un album cu dormitoare. Super, super! Sint peste o suta, genul de dormitoare in care nu doarme nimeni niciodata, cearceafurile nu se sifoneaza, cuvertura de pe pat si pernutele sint asezate in unghiuri perfecte, decoratiunile se asorteaza de minune, florile din vaze par a nu se vesteji in veci. Imediat imi aleg citeva. Sint senzationale! Stai o clipa, iar te arunci! Nu ti-ai luat dormitor acum nici doi ani? Si e chiar OK! Pai, ba da, mi-am luat, dar... astea sint atit de misto... Iar am dat-o-n bara... Catalogul Quelle, oferta de Paste cica. Ia uite, ce interesant! Suport de umbrele la fel cu cuierul, rama de la oglinda si o comoda draguta cu sertare! Chiar imi place. Cit e? Nu mai fac socoteala. De fapt, am cuier, am oglinda si am chiar si suport de umbrele, l-am luat saptamina trecuta din Bamboo, era ultimul. Realizez ca, acum, practic, nu-mi mai trebuie nimic in casa. Mi-a luat ani intregi pina sa ajung sa spun asa ceva, dar, in fine, pot s-o fac. Nu mai am nici o lista de pe care sa mai tai cite ceva, o data la cinci ani. Ar trebui sa fiu multumita. Intr-un fel, chiar sint. E locul meu, poate nu la fel ca in reviste, dar e al meu. A, si inca ceva. Nu e adevarat ca nu-mi mai trebuie nimic in casa. Am nevoie de o chestie. Se cheama, simplu: vizitatori.

Wednesday, March 14, 2007


Au pus gratii florilor

Cind am vazut primii muguri pe crengi, am tresarit. Erau atit de mici incit puteai crede ca pomul are doar o usoara forma de varicela vegetala. Au crescut, zi de azi, apoi au plesnit cu un fisiit usor, ca de balon spart. Un zgomot senin si reconfortant care coloreaza noaptea si care acopera dimineata. Au aparut si florile, mici, mirositoare frumos si proaspat, delicate, efemere. Oricit as negocia cu termenii, nu-mi vine in cap decit un cuvint: minunat. Primavara ma ia mereu prin surprindere. Ma smulge din letargia hibernala cu bruschetea delicioasa a florilor care se nasc sub ochii mei. Ma smulge, ma scutura, imi da doua palme si ma trimite pe strazi. Sa adun soare palid intr-o cutiuta, sa-mi fac provizii de iarba tinara, sa-mi spal privirea cu spuma de nori albi. Florile se zaresc printre gratii. E ceea ce primavara nu admite niciodata. Sa i se inchida supusii. Imi vine sa pling. Cum vor iesi ele din inchisoare? Cine le va reteza lacatele si le va slabi catusele? Disperare... Of, ce timpita! E chiar pe dos. Inchisoarea e sufrageria mea, iar gratiile ma tin pe mine prizoniera. Si nici macar primvara nu ma poate elibera.

Friday, March 09, 2007


Fals jurnal de calatorie (1)

1990 - Israel. Prima iesire din tara. A fost un soc. Am stat o luna de zile la unchiul meu, linga Tel Aviv, impreuna cu mama si frate-miu. Fara un ban in buzunar fiindca la noi se dadeau 75 de dolari de om, insa i-am capatat la multa vreme dupa ce ne-am intors. Am vazut, am tinjit, am savurat. N-am putut sa intru in biserica din Nazareth pentru ca aveam un maiou decoltat si fusta scurta. Am suspinat, dar m-am invatat minte. De a doua zi m-am imbracat adecvat, ca sa nu mai ratez si altceva. Tot ce vedeam mi se lipea de minte. Ierusalimul intortocheat, Haifa cea frumoasa, asezata intre munte si mare (e in poza), lacul Kinneret, granita cu Iordania, pe care am banuit-o un fel de gard al unei proprietati private (si chiar asa era!), shuk-ul colorat cu tarabele diverse, cu arome impletite (abia atunci vedeam o taraba cu peste linga una cu flori), portul Jaffa, de unde am cumparat raci mititei, supermarketul Ramat Gan, unde era sa mai pierd de zeci de ori, vitrinele la care ma holbam un pic mai mult decit ar fi trebuit, ca sa aud imediat vocea lui unchi-miu: "Vrei ceva? Zi daca vrei!". Voiam, dar nu puteam sa zic. Voiam multe. Totul era nou. Kinley de mango, care a ramas sucul meu preferat, desi nu l-am mai gasit nicaieri dupa aceea, religiosii cu perciuni cirliontati si palarii negre, rotunde, autobuzele care ne duceau aproape de Mediterana cea incredibil de albastra, oamenii care strigau inainte de statii: "Rega, rega!" (pina la urma am aflat ca inseamna "aici"), pita in loc de piine, Rosh Hashana, anul lor nou, cind se gatesc mincaruri dulci (mi-a venit sa vars dupa puiul cu miere, nuci si stafide). Totul. Am vazut o singura cladire partial distrusa din cauza unei explozii care s-a petrecut chiar in perioada cit am stat noi acolo. Am plecat nebuna si am ajuns intr-un Bucuresti cenusiu, murdar, apasator. Mi-au trebuit luni intregi ca sa scap de mirosul marii din nari, sa uit strazile luminate, sa nu mai salivez dupa Kinley de mango. Si mi-am dorit un ca Bucurestiul sa devina alt oras.

Thursday, March 01, 2007


Tacones Lejanos... Muy, muy lejanos
N-am putut sa merg niciodata pe tocuri. Sint impiedicata. Sint bleaga. Anul trecut, am vrut neaparat sa-mi iau niste sandale cu talpa ortopedica mai inalta. Era un soi de tel. Gaseam cite unele care-mi placeau, le probam si, dupa doua minute de fitiit prin magazin, cedam fizic si nervos. Genunchi moi, gambe tremurinde, bubuit in urechi, sudoare fina pe la timple, ameteli. Nu pot, nu pot si gata. Cu cit sint mai aproape de sol, cu atit ma simt mai sigura. Sa pasesc cu toata talpa, nu pe o suprafata de nici un centimetru patrat. Sa pot sa merg repede fara sa-mi sucesc gleznele si sa cad in nas. Mi-as fi dorit eu sa fiu mai inalta, iar tocurile erau o solutie. Interzisa, din pacate. Sau din fericire. Ma scutesc singura de emotii. De o vesnica negociere cu asfaltul, cu scarile, cu gresia. Totusi... As vedea "Tacones Lejanos" de inca o suta de ori. E Almodovar-ul ala mai tinar, mai sfios, inca nepervertit total (in filme, vreau sa zic), inca nu truculent. Dar sugestiv, atent la detalii, puternic in mesaj. Sint doua imagini pe care le pastrez in vitrina din aceasta pelicula. Amprenta de ruj a mamei, Betty, pe podeaua scenei, peste care cade o lacrima mare, groasa, aproape o mica baltoaca. Asta e prima. Si picioarele incaltate in pantofi rosii cu toc inalt, pe care mama si fiica, Rebecca, le vad de la demisol, in dreptul ferestrei, in penultima secventa. Sint precum doua dorinte. Una realizabila, inca mai pot plinge, inca folosesc ruj. A doua nu. Tocurile inalte nu sint pentru mine.

Wednesday, February 21, 2007

Cu mine cine tine?
Nu pot sa ma uit la o transmisiune sportiva fara sa tin cu cineva. Daca n-am in mod special un favorit, il gasesc pe loc. Criteriile nu conteaza, sint la fel de spontane. Saptamina trecuta mi-am petrecut-o in mare parte uitindu-ma la snooker si tinind cu un australian, Neil Robertson. Baiatul a ajuns in finala dupa ce batuse trei fosti campioni mondiali. Finala deci... Cu un cvasinecunoscut, Andrew Higginson. Prima sesiune: 6-2 pentru favoritul meu. Scurt, ca la tenis. Sesiunea a doua. 6-3. Hm... 6-4. Nu-i nimic. 6-5. Aoleu! 6-6. Deja panica. 6-7. Sufar. 6-8. Ma relaxez. Realizez ca n-are nici un rost. Ma dadeam cu capul de pereti pentru un pui blond, simpatic, ingimfat si labil. Oare de ce? Pai, tineam cu el. Voiam sa cistige. In fine, prostutul zburlit revine. Bate cu 9-8. E trecut de miezul noptii. Ma bucur. Parca era frate-miu. Si stiu ca nu puteam altcumva. Mereu am tinut cu cineva. Multa vreme am vrut ca Agassi sa-l bata pe Sampras, iar la sfirsitul carierei lui Pete voiam sa fie invers. Tin cu americanii la hochei, la baschet si la atletism. Tin cu Real Madrid. Deseori tin cu sud-americanii, indiferent de sport. Tin cu Figo, oriunde ar juca. Nu e nici o descoperire. De fapt, asa facem si in viata. Intotdeauna tinem cu cineva. Cu mama in certurile cu tata, cu fratele in fata cumnatei, cu o prietena veche in disputa cu alta mai noua, cu barbatul iubit fata in fata cu suspiciunea. Avem iluzia obiectivitatii. Uneori chiar o obtinem. Obiectivitatea... Si uneori, unii ajung ca in "Mystic River". Politistul care stie ca prietenul lui din copilarie a ucis doi oameni si care tace. Pentru ca tine cu amicul lui. Dar poate ca e o exceptie... Nu totul merge la extrem. Si, in final, ma intreb: cu mine cine tine?

Friday, February 16, 2007

Lasitate de ochi caprui
Se privea in oglinda cu ochii aceia caprui, cea mai comuna culoare din lume. Ochi caprui scormonesc in alti ochi caprui. Se uita unii in altii si nu se recunosc. Nu inteleg nimic, dar vad totul. In irisul banal sclipesc stins taceri profunde, vorbe spuse la minie, lacrimi care au curs si nu au spalat nimic, lacrimi ce inca zac acolo, comoara lichida de nepretuit, gesturi facute si regretate, gesturi abtinute si regretate, tradari comise si suferite, potop de erori amestecate in certitudini, tristeti si surisuri paralele. Toata istoria clasica si logica se afla acolo. In ochii banali. Clipesc. Clipeste si oglinda. Genele se zbat, zabrele negre, inchisoarea ochilor. Ridurile din jur, o adevarata geografie asezata pe piele, cu riuri subtiri si canale fine, tresar. Dar ochii cauta in continuare. O intrebare, un raspuns. Poate nici una, nici alta. O raza, asta cauta ei. De care sa se agate, pe care sa se catere, a carei sageata s-o urmeze negresit. Oglinda tace. Secrete grele prin insignifianta lor. Ochii caprui privesc in alti ochi caprui. De fapt, privesc inauntrul lor. Dar vor putea ei vreodata privi drept in niste ochi albastri?

Thursday, February 08, 2007

Me, myself and Serena
Am ceva in comun cu Serena Williams. M-am tot gindit la asta in zilele in care am vazut-o jucind la Australian Open si, senzational, cistigind. Desi are fundul mare, desi gifiie deseori dupa un schimb mai lung de mingi, desi sta uneori in spatele terenului si directioneaza totul din bratul acela plin de muschi. Bine, bine, ce am eu in comun cu ea? Va spun acum. Serena n-a vrut sa joace tenis. A facut asta pina la urma pentru ca asa au hotarit parintii. Ei au luat-o de foarte mica, i-au pus racheta in mina si au obligat-o sa fie campioana. Sint convinsa ca nici nu le pasa daca fata si sora-sa, Venus, ar fi strimbat din nas. Eu, cica, sint inginer. Asa scrie pe diploma smulsa cu oaresce eforturi dupa cinci ani in care am invatat lucruri care-mi erau neplacute, straine, de multe ori de neinteles. Am si profesat doi ani, dar, usurare, m-am oprit la atit. Am schimbat la timp macazul. Am avut noroc, cred. Dar mi-am si dorit enorm sa fac altceva. Cit am lucrat "in profesie", am stat la fosta planseta a mamei mele, in intreprinderea unde ea muncise mai mult de 30 de ani. Un birou vechi intr-o incapere veche, cu fisete prafuite, dosare ridate de vreme, parchet care scirtiia la fiecare pas si un aer vetust, dar nu de timpuri bune apuse, ci de timpuri chinuite, anonime, scrisnite. Stateam la planseta aia si imi venea sa innebunesc gindindu-ma ca asta ar putea fi destinul meu pentru 30 de ani de atunci inainte, asa cum se intimplase cu mama. De aia am plecat la prima ocazie ce mi-a tisnit in cale. Asta e asemanarea cu Serena. Faptul ca am urmat profesii pentru ca asa au decis parintii. Deosebirea, tot in acest context? Ca ea, chiar daca nu si-a ascultat vocatia, a devenit o extraordinara jucatoare de tenis. Eu nu as fi ajuns niciodata un inginer bun. Va dati seama ca as fi coordonat macaralele si excavatoarele pe santiere? Dezastru ar fi fost!

Wednesday, January 31, 2007

Five things you don't know about me
Preiau leapsa (cam tirziu, scuze). Am tot stat si m-am gindit. Imi vin in minte doar lucruri din copilarie, cele petrecute mai incoace le-am cam povestit. In fine, sa vedem ce iese...
1. Aveam vreo cinci ani si stateam la bunici. O casa cu curte mare si frumoasa, plina cu pomi fructiferi, flori, cotet de gaini, sopron pentru lemne. Bunicul meu era fierar si lucra toata ziua. Inca mai existau o gramada de carute, iar el potcovea cai. Printre altele. Habar n-aveam pe atunci ce lucruri fascinante traiam. Cert e ca-mi trecuse prin cap ca vreau o piscina in curte. I-am zis bunicului si el a raspuns asa cum o facea de multe ori: "Tu-ti soarele tau de copil, lasa-ma-n pace cu timpeniile astea!". In noaptea ce a urmat, m-am trezit pe la 2 ca sa ma apuc sa-mi sap eu piscina (ochisem in sopron o lopata). Am vrut sa escaladez geamul (dormeam intr-o camera cu o fereastra plasata foarte sus), dar am facut zgomot. S-a trezit bunica, evident. M-am ales cu o bataie cu linia subtire si tare de lemn. Am fost suparata zile intregi. Nu intelegeam ce e asa de greu sa avem si noi o piscina. Acum nu mai vreau.
2. In scoala, in clasele mici, eram foarte chiulangioaica. Mereu inventam scuze ca sa lipsesc macar o zi: ca ma doare capul, ca ma doare stomacul, ca sint rosie in git etc. Brusc, in clasa a cincea, am devenit extrem de responsabila. Voiam sa ma duc la scoala si cind am avut varicela, adica la aproape 14 ani. Nu m-au lasat.
3. Am incercat sa invat sa inot la 20 de ani. Tocmai cind ma aruncase instructorul in bazinul adinc de la Tineretului, s-au terminat lectiile, pleca omul in concediu. Am prins doar o zi de inot adevarat. Azi nu pot sa spun ca stiu sa ma tin in apa. E un pariu perdut, ca si cel cu invatatul limbii franceze la 30 de ani. Un curs de 10 luni, am prins gramatica, apoi n-am exersat deloc, azi stiu doar sa spun lucruri simple precum: "Je suis très heureuse". In schimb, am invatat spaniola fara sa scriu (Shmeny are o mare contributie aici).
4. Prin 2001 am cunoscut un tip pe net. Mi se parea interesant, scria foarte elaborat si oarecum superior (intotdeauna m-au atras tipii care m-au provocat din punct de vedere intelectual). Dupa vreo doua luni de schimbat mail-uri, am decis sa ne intilnim. Inconstienta, am ales eu locul si ora: la 9 seara, o banca din Cismigiu, chiar linga unul dintre poduri. Tipul m-a rugat sa nu ma uit la el. Am fumat o tigara, doua, iar la un moment dat am vazut niste pantofi negri apropiindu-se de mine. S-a asezat linga mine pe banca, m-a mingiiat pe fata. Eram curioasa, asa ca m-am uitat la el. Inca il pot descrie. S-a ridicat, a plecat si asta a fost. Mi-a mai scris o data sau de doua ori. Dupa indelungi dezbateri, l-am declarat nebun. Mult mai tirziu, am aflat intimplator ca o alta prietena de-a mea corespondase cu el. Ea n-avea insa rabdarea de a-i citi, ca sa citez, "cearsafurile" pe care le scria.
5. Am iubit mult doi barbati. Ambii insurati.
Cam atit...

Wednesday, January 17, 2007

Cusca
Fiori ciudati, gust strain pe gura, zimbete prostesti. Senzatie de frig. Senzatie de teama. O teama bucuroasa si imbecila. Ochi lipiti pe telefon, ginduri risipite aiurea, in reverii ce se nasc spontan si navalitor, apoi se alimenteaza, flaminde, inconstiente, una din alta. Pinda si asteptare. Lene si nerabdare. Sufletul topaie, se zbate, vrea sa iasa din cusca, habar n-are ce-l asteapta. El e fericit. E naiv. Crede. Nu aude, cauta si gaseste explicatii, le valideaza in mod absurd. Realitatea ii striga in ureche, dar el marsaluieste mai departe, surd si ferm, pina pe marginea prapastiei. Apoi, brusc, totul devine luminos. Luminos de intunecat. Tot ce n-a vazut ii sare in ochi, strident, urlator, crud. Il taie felii pe el, pe suflet, fara nici o urma de remuscare. Ii ride in fata, ii scoate limba, ii arata timpla cu degetul. Iar sufletul se coscoveste, se stringe, fuge inapoi in cusca. Trage usa dupa el, incuie si azvirle cheia departe, acolo unde nimeni n-o mai poate gasi niciodata. Lacrimile nu-s de ajuns. Dar curg in nestire. Zi dupa zi si minut de minut. Timpul asaza pansamente acolo unde rana se casca hida, ca gura aia straina ce statuse cindva peste buzele tale. E ca in "O dragoste" de Buzzati, nu personajul principal, ci altul, efemer, dar al carui exemplu eroul vrea sa-l urmeze. Intr-o zi, iti dai seama ca te-ai vindecat. Nu stii cind, cum, stii doar ca nu te mai doare. Ai ramas cu sufletul intact. Intact de uscat ce e. Si timpul pune minute, zile, ani intre tine si sufletul tau. Pina cind, azi, miine, ieri, saptamina viitoare, altcineva a gasit cheia si zgirie cu ea gratiile custii. Dar eu n-am sa-l las inauntru.

Wednesday, January 10, 2007


Ceai salvator
2005 a fost unul dintre cei mai ciudati ani ai mei. Anul decaderii, delasarii, epuizarii fizice, anul disperarii, spaimelor atroce, al intoxicatiei (pe bune), al injectiilor cu steroizi ca sa-mi treaca intoxicatia, anul in care am fost eu cel mai putin din viata mea. Cu exceptia cartilor si a prietenilor. Sau prietenilor si cartilor. Dupa asemenea belea, m-am ales insa si cu ceva bun. Cind nu mai stiam ce sa fac cu mine insami, imi trinteam un ceai de tei. Si, autosugestie sau nu, dupa ce il beam ma simteam mai bine. Apoi o luam de la capat. Parca traiam pe o insula neprimitoare. In fine. De atunci, am inceput sa citesc mai mult si sa beau mult ceai. Fara vreun scop anume. Am descoperit ca-mi place. Chiar si vara sau poate mai ales vara. Si, ca de-acum ma cunoasteti, nu m-am oprit la banalul tei. Pe masa din bucatarie stau in echilibru fragil trei turnuri cu cutii de ceai. Toate combinatiile, multe fructe. Stiti ce bun e ceaiul de zmeura? Dar preferatul meu e cel de vanilie de la Teekane. Senzational! Recent am mai descoperit unele, care au un pic de rom, scortisoara, coaja de portocala, un deliciu! Mai mult, am primit si o cana speciala pentru infuzie (multumesc, Luc). Industria evolueaza. Asa ca sfatul meu de om patit e: beti ceai cind sinteti deprimati, bolnavi, veseli, agitati, pesimisti, optimisti, melancolici, neincrezatori, apatici, furiosi, calmi, dezorientati, treji, somnolenti, obositi. Ca si mine, va veti simti mai bine. Macar o vreme.

Friday, January 05, 2007

Cum sa dai vestea?
L-am vazut o singura data pe Ciprian. In octombrie 1989. Si mi s-a parut ca e cel mai frumos tip din lume. Nu intelegeam de ce Anca, amica mea si colega de facultate, se despartise de el. Dar probabil ca lucrurile nu sint mereu atit de simple pe cit ni se par noua, cei care privim din afara. Nu ramii linga cineva doar pentru ca e inalt, frumos, student la Academia Militara in anul IV. Iar el nu cauta neaparat o fata draguta, blonda natural si cu ochi albastri. In fine... Ceva a fost, ceva s-a destramat. A venit decembrie, a venit Revolutia (inca nu stiu sa-i spun altfel), a venit ianuarie. Mi-a cazut in miini un ziar, parca Tineretul liber, in care un student la Academia Militara povestea prin ce trecuse in noaptea de 23 decembrie, in fata sediului MApN, pe care el si colegii lui fusesera trimisi sa-l apere. O istorisire atit de frusta, cu atita emotie incit ti se facea parul maciuca. Parca traiam si eu deruta, frica, disperarea acelor pusti de virsta mea, carora li se pusesera niste arme in mina si fusesera condamnati de la prima comanda: "Foc!". Pe care nu se stie nici cine, nici de ce si nici impotriva cui fusese data. Ziarul mi-a inghetat realmente in miini cind am ajuns la o enumerare. Acolo am regasit un nume, Ciprian P., care mi-a ars retina. Fara sa am vreo certitudine, am simtit ca era el, baiatul acela frumos si inalt. Habar n-aveam daca Anca stia. Aveam insa 21 de ani si minte putina. Am sunat-o. Nu stia. I-am dat eu vestea. Adica i-am dezvaluit banuiala, cruzimea rezultatului meu de detectiv meschin. Nu mai stiu exact cum a reactionat, cred ca simtit nevoia sa verifice. Stiu sigur insa ca, in momentul in care am inchis telefonul, eu m-am simtit mizerabil. 14 ani mai tirziu, cineva mi-a dat vestea mortii unei prietene foarte bune intr-un stil mult mai abrupt. Aproape ca pe o stire de senzatie. Am izbucnit intr-un plins care nu s-a potolit ore intregi si instantaneu l-am urit. Nu mai aveam 21 de ani si poate, intre timp, si mintea mea crescuse putin.

Thursday, December 21, 2006

Frica
Michele are 9 ani si traieste intr-un satuc numit Aqua Traverse. Un satuc format din doar patru case, ceva mai mic cu greu poate exista. Are citiva copii cu care se joaca si unul pe care-l crede prieten. Tocmai acela il va trada, ii va minimaliza secretul pina la valoarea nimicului. Intr-o zi, Michele descopera, din intimplare, un alt copil, tinut intr-o groapa, nemincat, legat de glezna cu un lant gros de fier care-i maltrateaza pielea, acoperit cu o patura fetida si care nu-si poate deschide ochii din cauza crustelor care-i acopera. Aici incepe, de fapt, povestea lui Michele. Din momentul in care destinul lui incepe sa fie apasat de existenta captiva a celuilalt, de promisiunile pe care i le face lui Filippo, de mincarea pe care i-o duce pe furis, de apa pe care i-o da sa bea. Toate astea in timp ce tocmai in casa lui se string sechestratorii. Iar unul dintre ei e tatal lui Michele. Atunci incepe frica pustiului. Frica maladiva, compacta, palpabila, cu sudori prelinse pe timple si fiori care-i ingheata spinarea. Frica de mostrii inchipuiti in mintea lui de copil. Apoi frica de oameni, chiar de cei mai apropiati, pe care ii credea puri si cinstiti. E acel soi de maturizare fortata, ale carei urme adinci si dureroase se vor vedea in anii maturitatii adevarate. In final, impotriva tuturor, Michele isi domina teama si il elibereaza pe Filippo. Va primi in locul lui glontul tras de insusi tatal lui Michele. Dar nu-i va mai fi frica niciodata. Sau poate da. Cind va descoperi din nou ca oamenii nu sint ceea ce par. Ca tradarea e posibila, se napusteste asupra-ti din orice colt. Ca rautatea ia deseori forme extreme. Si pina si un copil de 9 ani poate vedea asta. Sau mai ales el.

P.S. Am terminat ieri cartea "Mie nu mi-e frica" de Niccolò Ammaniti. M-a atins foarte tare si n-am putut s-o las din mina. De mult nu mi s-a mai intimplat sa caut cu ochii in josul paginii ca sa vad ce urmeaza. Acum insa da. Mie mi s-a parut ca merita. Si mie mi-e uneori (deseori) frica de lucruri mult mai marunte.

Friday, December 15, 2006

Stick to the omelette!
Ieri am fost sa-mi cumpar nisip pentru scrumiera. Cu aroma de menta salbatica, e cea mai buna. Fata de la casa din Bamboo, foarte politicoasa, repeta ca un robotel stricat la fiecare client: "Doriti si magnet pentru frigider?". N-au dorit, pina la mine. Am ales un magnet in forma de tigaie cu o omleta inauntru. Mic si simpatic. Fata ma tot imbia si cu niste chiftelute si fripturi in miniatura. Am ramas la omleta si chiar i-am explicat: "Doar atit stiu sa gatesc". Ei bine, am mintit. Stiu sa gatesc si alte lucruri. Care ies OK, dar ma costa pe mine nervi, timp, bucati de piele. Pentru ca nu am indeminare de bucatareasa. Cel mai recent am patit urmatoarele lucruri: orezul cu legume era inghetat si cind l-am pus peste ceapa calita cu bulion, s-a raspindit in bucati mari pe aragaz. Nu tot, dar suficient cit sa apara pe suprafata alba boabe de mazare, boabe de orez, bucati de ardei etc. In fine, l-am adunat, am pus in cratita ce se putea pune si m-a bufnit risul. Putin mai tirziu, m-a bufnit plinsul. Apa fiarta pentru salata de varza de Bruxelles. Fiarta rau. Ce puteam sa fac decit sa trintesc verzisoarele in oala cu apa de la aproximativ juma' de metru inaltime? Imediat m-am improscat cu stropi fierbinti ca naiba, citiva daruindu-mi o arsura minunata de gradul II pe incheietura miinii. Pentru final, uitasem sa scot ficateii de pui din congelator. Erau bocna. Aratau ca o cahla de soba. N-am avut rabdare, i-am trintit in tigaie dupa vreo 5 minute. Alta feerie de stropi. De ulei de data asta. Arsuri mai mici, doar de gradul I. Ma rog, poate n-o sa ma credeti, dar una peste alta, mincarea a iesit nu doar comestibila, ci chiar buna. Desi uneori ma gindesc sa ramin la omlete. Riscul de accidente parca e mai mic.

Friday, December 08, 2006

Rufele se spala in balcon
In fiecare zi trec pe strada Grigore Moisil si observ, din mersul taxiului, un balcon pe la etajul doi. Ingrijit, cu termopane curate si cu o banda de varuiala turcoaz in jurul ferestrelor. Ei bine, in fiecare zi in acel balcon sint rufe la uscat. Every single day. Socant. Blugi, cearceafuri, bluze, prosoape, perdele, de toate. Sint atit de zapacita de spectacolul lucrurilor agatate pe sirma incit nu incetez sa ma intreb: citi oameni locuiesc in apartamentul ala? oare spala toti, cu rindul? de mina sau la masina? or avea o masina din aia uriasa, care merge la foc continuu? or spala si rufele altora? Pentru ca balconul e mereu plin. Asa mi-am amintit de confesiunea intimplatoare a profesoarei mele de istorie din scoala. Intr-o tabara, pe la Breaza cred, mi-a povestit ca ea isi uraste hainele puse la uscat. Ca mereu le atirna pe sirmele de jos ale balconului pentru ca nu suporta sa le vada spinzurate in vazul tuturor. Dupa ce erau uscate si calcate, le iubea din nou. Isi recapatau atributul de "pulover favorit", "fusta pentru mers la teatru", "esarfa care se potriveste cu taiorul bej", "pantalonii de mers la cumparaturi" etc. Si stiti ceva? Cred ca avea dreptate. Rufele expuse parca au ceva vag indecent si umilitor. De acum incolo, nu voi mai privi in balconul meu. Decit atunci cind masina de spalat se odihneste.

Friday, December 01, 2006

Dor de Bucuresti
"Dupa ploaie. Ceata vinata imbraca muntele ca respiratia minerala a unui Golem ce salasluieste in sufletul padurii. Asalteaza si se retrage. Pe ecran se rasfata, in splendoarea-i narcisista si in ciuda imaginii deformate de lampile bolnave, Nicolae Manolescu. Aerul de afara e pur si rece, ca o inghititura de izvor, inauntru e fum si miroase a vetust. Si peste toate se insinueaza, din difuzoare nauce, vocea vibranta a lui Phil Collins. E un amestec indigest de salbaticie si civilizatie, cerul lacrimeaza din nou si mie mi-e dor de Bucuresti. Acolo, cel putin, nu exista iluzia evadarii, te zbati bezmetic in bula ta de sapun fara a izbuti s-o perforezi, dar stii ca efortul e pur exercitiu muscular. Sufletul ramine in cuib." Agenda veche, rinduri scrise acum vreo 10 ani, intr-una dintre primele mele deplasari prin tara. In esenta, nimic nu s-a schimbat. Mereu mi-e dor de Bucuresti, chiar si atunci cind ii bat strazile.

Thursday, November 23, 2006

Trecutul din trecut si din viitor
Zilele trecute mi-am luat trecutul la puricat. Am gasit in sertare vechi relicve de-ale mele si relicve de-ale tale. Pe ale mele le-am pastrat, le-am ascuns in sertare noi, inghesuite intre copertile albastre ale mapelor. Pe ale tale le-am rupt. Bucati mici si mari, cum s-a nimerit. Fara ura, dar si fara remuscari. Odinioara pastram tot ce era al tau si imi pica in mina. Mi se parea ca asa te am pe tine mai aproape, in orice clipa as fi simtit nevoia. Acum nu-mi mai pasa. Nici de trecutul comun, nici de trecutul tau in care ratacesc si eu, biet pion bun de scos in fata si de sacrificat pentru alte dame. Am atins indiferenta. Mi-e bine. Cu toate astea insa, n-am rezistat si ti-am spus ca ti-am distrus trecutul. Nu ca sa te pedepsesc, asta ar fi imposibil. Nu poti rani pe cineva care nu simte nimic. Ma rog, aproape nimic. Ti-am spus pur si simplu, ca atunci cind rostesti "Buna ziua" daca intri intr-o incapere plina. Si te-am anuntat ca vin la rind alte trecuturi, mai recente. Locul lor e tot la gunoi. Pentru ca nu mai vibreaza, nu mai infioara, nu mai amintesc nimic. Cit de ciudat a fost ca mi-ai spus sa-ti salvez o parte din ele! Cit de ciudat si de neobisnuit pentru un tip ca tine, care nu tine minte date, nume, cifre, ci doar senzatii. Dar o s-o fac. Caci ce valoare mai poate avea lehamitea mea in fata unor dovezi care, poate, vor sfida posteritatea?

Wednesday, November 15, 2006

Cosmar, esec, eu
Sint in anul doi de facultate. Cica n-am mai dat pe la cursuri de o gramada de vreme, desi nu-mi aduc aminte de asta. As putea ramine repetenta. Mai mult, as putea pierde totul. Nu-mi dau seama de ce. Stiu doar ca mi-e frica. Am examene si nu stiu nimic. Am examene la materiile acelea pe care le-am urit intotdeauna. Graficele, formulele, toate mentenantele si tribologiile navalesc peste mine, aducindu-mi in cap furie si in gura gust de praf. Toate lucrurile alea care mi-au ars definitiv zone de materie cenusie ma inteapa iar. Lumea in jurul meu e mirata. Nimeni nu intelege ce se intimpla cu mine, cum de-am ajuns asa. Eram, totusi, o fiinta constiincioasa. Responsabila. Asa credeam si eu. Si totusi pot sa pierd totul. Sa nu termin facultatea... Am examen si nu gasesc sala. Imi dau seama ca am gresit cladirea. Pe scari de care habar n-aveam ca exista se scurg dire groase de studenti fericiti, purtindu-si cu mindrie la piept mapele sobre si tuburile cu desene in calc pe format A0. Toti coboara, doar eu urc, innebunita, dind din coate ca sa desfac riul ala al lor compact, cald, fericit, stupid. Ajung la ultimul etaj si sint socata. Am nimerit intr-o sala de spectacole, cu scaune acoperite in plus rosu, cu stucaturi aurite pe tavan si candelabru din sute de turturi de cristal alb si clinchenitor. Dar eu aveam examen! Ce caut aici? L-am pierdut. Iar am pierdut tot. Facultatea... Am de predat un proiect. Si-mi lipseste proiectul. Nici nu stiu daca am lucrat vreodata la el. Pot sa pierd totul... Am de dat o restanta. Si nu ma duc. Pierd totul... Apoi, noapte de noapte, dupa ce cosmarul tot revine, lasindu-mi pulsul gigantic si fire de sudoare pe ceafa, ma trezesc si-mi amintesc. Eu am terminat facultatea. De mult. Am terminat-o, pe bune. Si atunci, de ce visez mereu ca e pe dos? Cineva ar spune ca e prelucrarea in subconstient a fricii de esec. Asta chiar ca n-o mai inteleg! Care teama, cind esecul sint eu?

Tuesday, November 14, 2006


Sexy back
Hey, I'm Lumi. I'm interrupting your usual progamme to bring you... sexy back. And if there is a book beside him, it is for the better...

Wednesday, November 01, 2006

Ce parte a sticlei preferi?
Sint o sticla de parfum pe jumatate golita... "Rumeur" - e un fel de prenume al meu. Rumoarea din jur si din mine. Oamenii care fosnesc in jurul meu si soaptele mele, ale pielii, ale inimii, ale creierului, ale perdelelor mele atinse de vint, ale cartilor mele, care susotesc in biblioteca, chiar scincetul lihnit al puiului de bambus pe care uit mereu sa-l ud. "Trouble" - alt prenume, mai rar folosit. Nimic (aproape) nu-mi iese din prima. Necazuri marunte care asezoneaza viata, ca sucul de lamiie peste salata. "Mariage" - nici o legatura cu mine. "212 Sexy" - cam la fel, cu exceptii. "Délices" - compotul de piersici si dulceata de nuci verzi si crema de zahar ars. Si cearceaful mirosind proaspat in care imi place sa ma rasucesc si "Zborul reginei" de Tomas Eloy Martínez si unghiile abia vopsite in visiniu si telefonul de la un prieten. "Hypnôse" - starea in care marsaluiesc prin casa dimineata. "Tendre Poison" - licoarea care mingiie si arde si pe care as vrea s-o picur pe spatele unui barbat. L-ar incalzi si nu l-ar ucide. "Cinéma" - odinioara imi spunea multe, acum nu. Viata e un cinema, uneori cu ecran panoramic si sunet Dolby, alteori o salita amarita de cartier, unde mucezesc cojile de seminte si popcornul e o extravaganta. "Magnetism" - il regasesc in niste ochi care-si coboara prea rar privirea spre mine. "Nina"- n-o cunosc, nu-mi suna, nu e dintre ai mei. Sint o sticla de parfum pe jumatate golita. Sau poate pe jumatate plina...

Wednesday, October 11, 2006

Viata dinainte de...
Nu eram innebunita dupa tine, Paul. De ce? Fiindca nu-mi plac blonzii. Pare simplu. Oamenii au criterii atit de superficiale si de conduse de instinctul de baza atunci cind isi ordoneaza idiosincraziile! Erai blond, frumos si tinar. La un moment dat, facusesi o pasiune pentru vodca, ceva mai mica decit pasiunea si meseria si darul si destinul pentru snooker. Beai in noaptea dinaintea meciurilor si a doua zi te intrebai de ce ai pierdut. Ai fost la un moment dat la Superstars, un concurs in care trebuia sa alergi si sa mergi pe bicicleta. Te-ai uitat in jur si ai vazut ca, dintre toti cei 40 de concurenti, doar tu beai sangria si fumai. Ai iesit ultimul, istovit si un pic umilit. Iti doreai ca la concursurile de snooker frame-urile sa fie anuntate ca la meciurile profesioniste de box, de fete frumoase in bikini, purtind in brate placute cu numarul jocului. Cu toate astea, i-ai ramas fidel lui Lindsey, iubita ta de la 18 ani. Acum, aveti impreuna o fetita prea mica pentru a te tine minte si pe care tu n-ai s-o vezi niciodata transformindu-se intr-o varianta intinerita a mamei ei. Ai fost rebel si precoce. Talentat si zimbitor. Candid si plin de umor. Toti adversarii si prietenii vorbesc frumos despre tine. Au dreptate. Ei te-au cunoscut. Ei stiau mai bine decit oricine cit de valoros ai fost si cit de tare puteai sa ajungi.
Si cui ii mai pasa acum ca erai tipul cel mai pur de blond cu ochi albastri? Erai prea tinar si prea bun ca sa suferi atit si sa mori, Paul. Dar pentru lucrurile astea nu exista o balanta intre ce-i drept si ce nu. Asa cum nimic nu poate masura golul ramas in urma ta. E prea mare, prea adinc si prea dureros. Un gol pe care fata ta, mica Evie Rose, nu-l va umple niciodata.

Thursday, October 05, 2006

Furt de imagini
Imi place sa ma uit in casele oamenilor. Din mersul masinii. O bucata de tavan umbrita de forma de arabesc a lustrei. Un colt de biblioteca in care ghicesc carti pe care mi le-as dori si pe care nu mi le-as dori. O perdea filifiind diafan in aerul glacial al serii. Un ghiveci cu muscate cocotat pe pervaz, cu flori pe jumatate ruginite. Un chip fugar invaluit in fum de tigara. Un tablou ce se impregneaza pe perete atit cit ai clipi din ochi. Decorul aseptic al bucatariilor cu faianta alba, ca in cabinetele medicale. Lumini si mult intuneric. Culori estompate indaratul jaluzelelor. Rosu palid, ca in lupanare. Verde electric, de discoteca. Alb putred, vetust. Rareori mov sters, precum florile liliacului in primavara. As vrea sa intru in toate casele. In toate incaperile. Dar atunci misterul s-ar risipi. Cel mai mult ma intriga insa altceva. As vrea sa privesc prin ferestrele casei mele. Astept asta in fiecare seara. Chiar ma incearca un soi de fior. Efemer. E mereu intuneric. Iar eu sint in strada.

Tuesday, August 15, 2006

De ce?
Am si eu "de ce?"-urile mele. Nu sint profunde ca ale amicului Marian. Sint prozaice. De ce ma infasor in furtunul de la aspirator ori de cite ori fac curatenie? De ce am in baie 11 geluri de dus si 6 spume si parca tot mi-as mai cumpara? De ce caut mereu sa-mi asortez unghiile cu rujul si cu carioca pe care o folosesc ca sa scriu? De ce cind tai o felie de pepene lama cutitului o ia, inevitabil, strimb la un moment dat? De ce sint plina de vinatai? De ce imi aranjez cartile in bibilioteca in ordine alfabetica? De ce am tot felul de pungi pe jos, direct pe covor? De ce imi place sa-mi privesc labele picioarelor, dar ma uit in primul rind la miinile barbatilor din jurul meu? De ce pling atit de putin? De ce rid atit de rar? De ce urasc sunetul telefonului, iar cind tace il doresc? De ce nu stiu cita sare sa pun in mincare? De ce am invatat sa injur? De ce atita ordine si atita dezordine? Of... sint geamana.

Friday, August 11, 2006

Obsesie
Unghii. Unghii lungi, tari si indraznete. Unghii obraznice. Unghii colorate. Neaparat. Unghii ale caror degete string cearceaful si-l storc si-l mototolesc si-l netezesc si-l rup, facindu-l martor al clipelor de dragoste. Unghii care taie. Unghii care scormonesc. Unghii care cheama. Unghii care alunga. Unghii care intreaba si unghii care raspund. Unghii care se fring. Care pling. Unghii-eticheta si unghii-simbol. Unghii moarte, tinjind dupa un strop de apa si unul de afectiune. Unghii stralucitoare care zgirie spatele iubitului. Nu exista imagine mai senzuala.

Tuesday, August 08, 2006

Mentira... mi vida
"Mentira mi vida lo que se da y no se mira... Mentira prohibida debilidad que me domina... Mentiras hundidas flagelo que mi corazón no olvida... Mentira las tentaciones destructivas...
Mentira servida en vino y pan de cada día... Mentira atrevida bolero de mi corazón... Amarga saliva sabor a culpa y agonía..."
Minciuna de fiecare zi. M-am mintit ca am fost fericita. Sau poate am fost. Dar a durat putin. Clipe rupte ici si colo, clipe colorate, stralucitoare, mozaic de senzatii, amestec de dorinte, savoare strepezita a divinului. M-am mintit ca nu-mi pasa. Ipocrizie cu rinjet de lynx. Indiferenta machiata cu cel mai bun fond de ten. Verticalitate care se plateste cu dureri in cocoasa. Tahicardie potolita cu ceai de tei sarat de la lacrimi. M-am mintit ca asa trebuie sa fie. Si mi-a fost de ajuns. Cortina inselatoare de fum ce coboara peste ginduri si le asfixiaza.
Pina la urma, dintre toti si toate, cea mai mare mincinoasa e speranta. Dar eu n-am curajul sa-i urlu asta in fata, s-o bruschez cu vehementa, s-o anesteziez cu un pumn. Mi-e teama sa n-o ucid. Ar fi prea de tot.
"Mentira servida en vino y pan de cada día". M-am mintit cind am spus ca speranta e cea mai mare mincinoasa. Dar am avut dreptate.

Sunday, August 06, 2006

México, México
As vrea sa merg in Mexic. De ce? Habar n-am. Nu stiu mare lucru despre Mexic. Am citit "Sub vulcan" si mi-am construit o imagine despre Popocatepetl si Ixtaccihuatl, vulcani impunatori, fermecatori, inspaimintatori, misteriosi. Am citit-o pe Laura Esquivel cu a ei "Ca apa pentru ciocolata" si am ramas cu gust de vraja pe limba. Ori de cite ori vad un tradafir, imi amintesc de mincarea afrodisiaca gatita de Tita, prepelita cu petale de trandafir. Si imi mai amintesc ca orice iubire uriasa se termina in flacari. L-am citit pe Carlos Fuentes si am descoperit ca se pot scrie telenovele fascinante. "Jiltul vulturului" e o telenovela in scrisori in care il afli pe mexicanul politician universal: intrigant, veros, dispus la crima, la tradare, la umilinta, plin de secrete si care nu semneaza nici un document pentru a nu fi judecat atunci cind nu se va mai afla la putere. L-am citit pe Max Frisch, care, in "Homo faber", descrie trecerea eroului sau printr-un Mexic sarac, cu oameni ce se imbata in cantinas, muncesc, traiesc banal si nu cer mare lucru, poate un pahar cu mescal, si mor la fel de anodin cum au vietuit.
Am fost cel mai aproape de Mexic atunci cind, la festivitatea de deschidere a Olimpiadei de la Atena, am avut-o drept vecina de scaun pe Rosalinda Coronado, o ziarista din Ciudad de Mexico. Incredibil personaj. 120 de kilograme, par negru inspicat cu fire argintii lung pina la solduri, o mustacioara proeminenta, unghii ingalbenite de tutun si o scobitoare nescoasa din ambalajul de plastic pe care a molfait-o incontinuu. Din cind in cind, mai trageam cu ochiul in laptop-ul ei. Scria frumos Rosalinda. Metafore sensibile si surprinzatoare, comparatii dulci ca mierea, sugestii vizuale puternice, mici filosofii de bun simt. Si nu copia de undeva, nu, le scotea din capul ei, cel care sugea scobitoarea.
Poate ca asta e, de fapt, Mexicul. Un suflet sensibil vegheat de zei azteci, de vulcani cu nume complicate, de oameni care sorb tequila, de femei precum Rosalinda. Un mister incintator. De aceea vreau sa merg acolo. Sa vad cu ochii mei minunea.

Tuesday, August 01, 2006

Nefoamea mea
Amélie Nothomb spune: "Foamea sint eu". Dar ce e, de fapt, foamea? Nevoie, dorinta, asteptare, neliniste, emotie, alegere. Rar mi-e foame de mincare. N-am maturitatea sau naivitatea sau nebunia sau normalitatea de a ma extazia in fata unei farfurii cu sarmale ce transpira aburi aromitori. Maninc pentru ca trebuie. Maninc pentru ca, uneori, mi-e foame. O foame liliputana. O foame ce poate fi stinsa cu o tigara si o gura de apa. Minerala sau nu. Maninc pentru ca o cere creierul sau pentru ca o cere stomacul. Intre cei doi e o lupta continua. Nici unul nu vrea intietatea. Sint politicosi unul cu altul. Se invita care sa treaca in fata. Isi dau usoare ghionturi si isi plaseaza zimbete condescendent-perfide. Nu-i nimic. Trece cu o felie de sunca extrasa din frigider la 2 noaptea, cind stomacul si creierul si-au dat mina si merg la culcare.
Foamea e, de fapt, altceva. Ca si scriitoarea asta belgiana care e cu un an mai mare decit mine, cred ca foame inseamna pasiune ce desfide ciocolata, dar ii stimeaza pe oameni. Care rinjeste batjocoritor fripturii, dar ii suride cartilor. Care uraste maioneza, insa adora conversatia. Asta e foamea mea.