Thursday, December 21, 2006

Frica
Michele are 9 ani si traieste intr-un satuc numit Aqua Traverse. Un satuc format din doar patru case, ceva mai mic cu greu poate exista. Are citiva copii cu care se joaca si unul pe care-l crede prieten. Tocmai acela il va trada, ii va minimaliza secretul pina la valoarea nimicului. Intr-o zi, Michele descopera, din intimplare, un alt copil, tinut intr-o groapa, nemincat, legat de glezna cu un lant gros de fier care-i maltrateaza pielea, acoperit cu o patura fetida si care nu-si poate deschide ochii din cauza crustelor care-i acopera. Aici incepe, de fapt, povestea lui Michele. Din momentul in care destinul lui incepe sa fie apasat de existenta captiva a celuilalt, de promisiunile pe care i le face lui Filippo, de mincarea pe care i-o duce pe furis, de apa pe care i-o da sa bea. Toate astea in timp ce tocmai in casa lui se string sechestratorii. Iar unul dintre ei e tatal lui Michele. Atunci incepe frica pustiului. Frica maladiva, compacta, palpabila, cu sudori prelinse pe timple si fiori care-i ingheata spinarea. Frica de mostrii inchipuiti in mintea lui de copil. Apoi frica de oameni, chiar de cei mai apropiati, pe care ii credea puri si cinstiti. E acel soi de maturizare fortata, ale carei urme adinci si dureroase se vor vedea in anii maturitatii adevarate. In final, impotriva tuturor, Michele isi domina teama si il elibereaza pe Filippo. Va primi in locul lui glontul tras de insusi tatal lui Michele. Dar nu-i va mai fi frica niciodata. Sau poate da. Cind va descoperi din nou ca oamenii nu sint ceea ce par. Ca tradarea e posibila, se napusteste asupra-ti din orice colt. Ca rautatea ia deseori forme extreme. Si pina si un copil de 9 ani poate vedea asta. Sau mai ales el.

P.S. Am terminat ieri cartea "Mie nu mi-e frica" de Niccolò Ammaniti. M-a atins foarte tare si n-am putut s-o las din mina. De mult nu mi s-a mai intimplat sa caut cu ochii in josul paginii ca sa vad ce urmeaza. Acum insa da. Mie mi s-a parut ca merita. Si mie mi-e uneori (deseori) frica de lucruri mult mai marunte.

Friday, December 15, 2006

Stick to the omelette!
Ieri am fost sa-mi cumpar nisip pentru scrumiera. Cu aroma de menta salbatica, e cea mai buna. Fata de la casa din Bamboo, foarte politicoasa, repeta ca un robotel stricat la fiecare client: "Doriti si magnet pentru frigider?". N-au dorit, pina la mine. Am ales un magnet in forma de tigaie cu o omleta inauntru. Mic si simpatic. Fata ma tot imbia si cu niste chiftelute si fripturi in miniatura. Am ramas la omleta si chiar i-am explicat: "Doar atit stiu sa gatesc". Ei bine, am mintit. Stiu sa gatesc si alte lucruri. Care ies OK, dar ma costa pe mine nervi, timp, bucati de piele. Pentru ca nu am indeminare de bucatareasa. Cel mai recent am patit urmatoarele lucruri: orezul cu legume era inghetat si cind l-am pus peste ceapa calita cu bulion, s-a raspindit in bucati mari pe aragaz. Nu tot, dar suficient cit sa apara pe suprafata alba boabe de mazare, boabe de orez, bucati de ardei etc. In fine, l-am adunat, am pus in cratita ce se putea pune si m-a bufnit risul. Putin mai tirziu, m-a bufnit plinsul. Apa fiarta pentru salata de varza de Bruxelles. Fiarta rau. Ce puteam sa fac decit sa trintesc verzisoarele in oala cu apa de la aproximativ juma' de metru inaltime? Imediat m-am improscat cu stropi fierbinti ca naiba, citiva daruindu-mi o arsura minunata de gradul II pe incheietura miinii. Pentru final, uitasem sa scot ficateii de pui din congelator. Erau bocna. Aratau ca o cahla de soba. N-am avut rabdare, i-am trintit in tigaie dupa vreo 5 minute. Alta feerie de stropi. De ulei de data asta. Arsuri mai mici, doar de gradul I. Ma rog, poate n-o sa ma credeti, dar una peste alta, mincarea a iesit nu doar comestibila, ci chiar buna. Desi uneori ma gindesc sa ramin la omlete. Riscul de accidente parca e mai mic.

Friday, December 08, 2006

Rufele se spala in balcon
In fiecare zi trec pe strada Grigore Moisil si observ, din mersul taxiului, un balcon pe la etajul doi. Ingrijit, cu termopane curate si cu o banda de varuiala turcoaz in jurul ferestrelor. Ei bine, in fiecare zi in acel balcon sint rufe la uscat. Every single day. Socant. Blugi, cearceafuri, bluze, prosoape, perdele, de toate. Sint atit de zapacita de spectacolul lucrurilor agatate pe sirma incit nu incetez sa ma intreb: citi oameni locuiesc in apartamentul ala? oare spala toti, cu rindul? de mina sau la masina? or avea o masina din aia uriasa, care merge la foc continuu? or spala si rufele altora? Pentru ca balconul e mereu plin. Asa mi-am amintit de confesiunea intimplatoare a profesoarei mele de istorie din scoala. Intr-o tabara, pe la Breaza cred, mi-a povestit ca ea isi uraste hainele puse la uscat. Ca mereu le atirna pe sirmele de jos ale balconului pentru ca nu suporta sa le vada spinzurate in vazul tuturor. Dupa ce erau uscate si calcate, le iubea din nou. Isi recapatau atributul de "pulover favorit", "fusta pentru mers la teatru", "esarfa care se potriveste cu taiorul bej", "pantalonii de mers la cumparaturi" etc. Si stiti ceva? Cred ca avea dreptate. Rufele expuse parca au ceva vag indecent si umilitor. De acum incolo, nu voi mai privi in balconul meu. Decit atunci cind masina de spalat se odihneste.

Friday, December 01, 2006

Dor de Bucuresti
"Dupa ploaie. Ceata vinata imbraca muntele ca respiratia minerala a unui Golem ce salasluieste in sufletul padurii. Asalteaza si se retrage. Pe ecran se rasfata, in splendoarea-i narcisista si in ciuda imaginii deformate de lampile bolnave, Nicolae Manolescu. Aerul de afara e pur si rece, ca o inghititura de izvor, inauntru e fum si miroase a vetust. Si peste toate se insinueaza, din difuzoare nauce, vocea vibranta a lui Phil Collins. E un amestec indigest de salbaticie si civilizatie, cerul lacrimeaza din nou si mie mi-e dor de Bucuresti. Acolo, cel putin, nu exista iluzia evadarii, te zbati bezmetic in bula ta de sapun fara a izbuti s-o perforezi, dar stii ca efortul e pur exercitiu muscular. Sufletul ramine in cuib." Agenda veche, rinduri scrise acum vreo 10 ani, intr-una dintre primele mele deplasari prin tara. In esenta, nimic nu s-a schimbat. Mereu mi-e dor de Bucuresti, chiar si atunci cind ii bat strazile.

Thursday, November 23, 2006

Trecutul din trecut si din viitor
Zilele trecute mi-am luat trecutul la puricat. Am gasit in sertare vechi relicve de-ale mele si relicve de-ale tale. Pe ale mele le-am pastrat, le-am ascuns in sertare noi, inghesuite intre copertile albastre ale mapelor. Pe ale tale le-am rupt. Bucati mici si mari, cum s-a nimerit. Fara ura, dar si fara remuscari. Odinioara pastram tot ce era al tau si imi pica in mina. Mi se parea ca asa te am pe tine mai aproape, in orice clipa as fi simtit nevoia. Acum nu-mi mai pasa. Nici de trecutul comun, nici de trecutul tau in care ratacesc si eu, biet pion bun de scos in fata si de sacrificat pentru alte dame. Am atins indiferenta. Mi-e bine. Cu toate astea insa, n-am rezistat si ti-am spus ca ti-am distrus trecutul. Nu ca sa te pedepsesc, asta ar fi imposibil. Nu poti rani pe cineva care nu simte nimic. Ma rog, aproape nimic. Ti-am spus pur si simplu, ca atunci cind rostesti "Buna ziua" daca intri intr-o incapere plina. Si te-am anuntat ca vin la rind alte trecuturi, mai recente. Locul lor e tot la gunoi. Pentru ca nu mai vibreaza, nu mai infioara, nu mai amintesc nimic. Cit de ciudat a fost ca mi-ai spus sa-ti salvez o parte din ele! Cit de ciudat si de neobisnuit pentru un tip ca tine, care nu tine minte date, nume, cifre, ci doar senzatii. Dar o s-o fac. Caci ce valoare mai poate avea lehamitea mea in fata unor dovezi care, poate, vor sfida posteritatea?

Wednesday, November 15, 2006

Cosmar, esec, eu
Sint in anul doi de facultate. Cica n-am mai dat pe la cursuri de o gramada de vreme, desi nu-mi aduc aminte de asta. As putea ramine repetenta. Mai mult, as putea pierde totul. Nu-mi dau seama de ce. Stiu doar ca mi-e frica. Am examene si nu stiu nimic. Am examene la materiile acelea pe care le-am urit intotdeauna. Graficele, formulele, toate mentenantele si tribologiile navalesc peste mine, aducindu-mi in cap furie si in gura gust de praf. Toate lucrurile alea care mi-au ars definitiv zone de materie cenusie ma inteapa iar. Lumea in jurul meu e mirata. Nimeni nu intelege ce se intimpla cu mine, cum de-am ajuns asa. Eram, totusi, o fiinta constiincioasa. Responsabila. Asa credeam si eu. Si totusi pot sa pierd totul. Sa nu termin facultatea... Am examen si nu gasesc sala. Imi dau seama ca am gresit cladirea. Pe scari de care habar n-aveam ca exista se scurg dire groase de studenti fericiti, purtindu-si cu mindrie la piept mapele sobre si tuburile cu desene in calc pe format A0. Toti coboara, doar eu urc, innebunita, dind din coate ca sa desfac riul ala al lor compact, cald, fericit, stupid. Ajung la ultimul etaj si sint socata. Am nimerit intr-o sala de spectacole, cu scaune acoperite in plus rosu, cu stucaturi aurite pe tavan si candelabru din sute de turturi de cristal alb si clinchenitor. Dar eu aveam examen! Ce caut aici? L-am pierdut. Iar am pierdut tot. Facultatea... Am de predat un proiect. Si-mi lipseste proiectul. Nici nu stiu daca am lucrat vreodata la el. Pot sa pierd totul... Am de dat o restanta. Si nu ma duc. Pierd totul... Apoi, noapte de noapte, dupa ce cosmarul tot revine, lasindu-mi pulsul gigantic si fire de sudoare pe ceafa, ma trezesc si-mi amintesc. Eu am terminat facultatea. De mult. Am terminat-o, pe bune. Si atunci, de ce visez mereu ca e pe dos? Cineva ar spune ca e prelucrarea in subconstient a fricii de esec. Asta chiar ca n-o mai inteleg! Care teama, cind esecul sint eu?

Tuesday, November 14, 2006


Sexy back
Hey, I'm Lumi. I'm interrupting your usual progamme to bring you... sexy back. And if there is a book beside him, it is for the better...

Wednesday, November 01, 2006

Ce parte a sticlei preferi?
Sint o sticla de parfum pe jumatate golita... "Rumeur" - e un fel de prenume al meu. Rumoarea din jur si din mine. Oamenii care fosnesc in jurul meu si soaptele mele, ale pielii, ale inimii, ale creierului, ale perdelelor mele atinse de vint, ale cartilor mele, care susotesc in biblioteca, chiar scincetul lihnit al puiului de bambus pe care uit mereu sa-l ud. "Trouble" - alt prenume, mai rar folosit. Nimic (aproape) nu-mi iese din prima. Necazuri marunte care asezoneaza viata, ca sucul de lamiie peste salata. "Mariage" - nici o legatura cu mine. "212 Sexy" - cam la fel, cu exceptii. "Délices" - compotul de piersici si dulceata de nuci verzi si crema de zahar ars. Si cearceaful mirosind proaspat in care imi place sa ma rasucesc si "Zborul reginei" de Tomas Eloy Martínez si unghiile abia vopsite in visiniu si telefonul de la un prieten. "Hypnôse" - starea in care marsaluiesc prin casa dimineata. "Tendre Poison" - licoarea care mingiie si arde si pe care as vrea s-o picur pe spatele unui barbat. L-ar incalzi si nu l-ar ucide. "Cinéma" - odinioara imi spunea multe, acum nu. Viata e un cinema, uneori cu ecran panoramic si sunet Dolby, alteori o salita amarita de cartier, unde mucezesc cojile de seminte si popcornul e o extravaganta. "Magnetism" - il regasesc in niste ochi care-si coboara prea rar privirea spre mine. "Nina"- n-o cunosc, nu-mi suna, nu e dintre ai mei. Sint o sticla de parfum pe jumatate golita. Sau poate pe jumatate plina...

Wednesday, October 11, 2006

Viata dinainte de...
Nu eram innebunita dupa tine, Paul. De ce? Fiindca nu-mi plac blonzii. Pare simplu. Oamenii au criterii atit de superficiale si de conduse de instinctul de baza atunci cind isi ordoneaza idiosincraziile! Erai blond, frumos si tinar. La un moment dat, facusesi o pasiune pentru vodca, ceva mai mica decit pasiunea si meseria si darul si destinul pentru snooker. Beai in noaptea dinaintea meciurilor si a doua zi te intrebai de ce ai pierdut. Ai fost la un moment dat la Superstars, un concurs in care trebuia sa alergi si sa mergi pe bicicleta. Te-ai uitat in jur si ai vazut ca, dintre toti cei 40 de concurenti, doar tu beai sangria si fumai. Ai iesit ultimul, istovit si un pic umilit. Iti doreai ca la concursurile de snooker frame-urile sa fie anuntate ca la meciurile profesioniste de box, de fete frumoase in bikini, purtind in brate placute cu numarul jocului. Cu toate astea, i-ai ramas fidel lui Lindsey, iubita ta de la 18 ani. Acum, aveti impreuna o fetita prea mica pentru a te tine minte si pe care tu n-ai s-o vezi niciodata transformindu-se intr-o varianta intinerita a mamei ei. Ai fost rebel si precoce. Talentat si zimbitor. Candid si plin de umor. Toti adversarii si prietenii vorbesc frumos despre tine. Au dreptate. Ei te-au cunoscut. Ei stiau mai bine decit oricine cit de valoros ai fost si cit de tare puteai sa ajungi.
Si cui ii mai pasa acum ca erai tipul cel mai pur de blond cu ochi albastri? Erai prea tinar si prea bun ca sa suferi atit si sa mori, Paul. Dar pentru lucrurile astea nu exista o balanta intre ce-i drept si ce nu. Asa cum nimic nu poate masura golul ramas in urma ta. E prea mare, prea adinc si prea dureros. Un gol pe care fata ta, mica Evie Rose, nu-l va umple niciodata.

Thursday, October 05, 2006

Furt de imagini
Imi place sa ma uit in casele oamenilor. Din mersul masinii. O bucata de tavan umbrita de forma de arabesc a lustrei. Un colt de biblioteca in care ghicesc carti pe care mi le-as dori si pe care nu mi le-as dori. O perdea filifiind diafan in aerul glacial al serii. Un ghiveci cu muscate cocotat pe pervaz, cu flori pe jumatate ruginite. Un chip fugar invaluit in fum de tigara. Un tablou ce se impregneaza pe perete atit cit ai clipi din ochi. Decorul aseptic al bucatariilor cu faianta alba, ca in cabinetele medicale. Lumini si mult intuneric. Culori estompate indaratul jaluzelelor. Rosu palid, ca in lupanare. Verde electric, de discoteca. Alb putred, vetust. Rareori mov sters, precum florile liliacului in primavara. As vrea sa intru in toate casele. In toate incaperile. Dar atunci misterul s-ar risipi. Cel mai mult ma intriga insa altceva. As vrea sa privesc prin ferestrele casei mele. Astept asta in fiecare seara. Chiar ma incearca un soi de fior. Efemer. E mereu intuneric. Iar eu sint in strada.

Tuesday, August 15, 2006

De ce?
Am si eu "de ce?"-urile mele. Nu sint profunde ca ale amicului Marian. Sint prozaice. De ce ma infasor in furtunul de la aspirator ori de cite ori fac curatenie? De ce am in baie 11 geluri de dus si 6 spume si parca tot mi-as mai cumpara? De ce caut mereu sa-mi asortez unghiile cu rujul si cu carioca pe care o folosesc ca sa scriu? De ce cind tai o felie de pepene lama cutitului o ia, inevitabil, strimb la un moment dat? De ce sint plina de vinatai? De ce imi aranjez cartile in bibilioteca in ordine alfabetica? De ce am tot felul de pungi pe jos, direct pe covor? De ce imi place sa-mi privesc labele picioarelor, dar ma uit in primul rind la miinile barbatilor din jurul meu? De ce pling atit de putin? De ce rid atit de rar? De ce urasc sunetul telefonului, iar cind tace il doresc? De ce nu stiu cita sare sa pun in mincare? De ce am invatat sa injur? De ce atita ordine si atita dezordine? Of... sint geamana.

Friday, August 11, 2006

Obsesie
Unghii. Unghii lungi, tari si indraznete. Unghii obraznice. Unghii colorate. Neaparat. Unghii ale caror degete string cearceaful si-l storc si-l mototolesc si-l netezesc si-l rup, facindu-l martor al clipelor de dragoste. Unghii care taie. Unghii care scormonesc. Unghii care cheama. Unghii care alunga. Unghii care intreaba si unghii care raspund. Unghii care se fring. Care pling. Unghii-eticheta si unghii-simbol. Unghii moarte, tinjind dupa un strop de apa si unul de afectiune. Unghii stralucitoare care zgirie spatele iubitului. Nu exista imagine mai senzuala.

Tuesday, August 08, 2006

Mentira... mi vida
"Mentira mi vida lo que se da y no se mira... Mentira prohibida debilidad que me domina... Mentiras hundidas flagelo que mi corazón no olvida... Mentira las tentaciones destructivas...
Mentira servida en vino y pan de cada día... Mentira atrevida bolero de mi corazón... Amarga saliva sabor a culpa y agonía..."
Minciuna de fiecare zi. M-am mintit ca am fost fericita. Sau poate am fost. Dar a durat putin. Clipe rupte ici si colo, clipe colorate, stralucitoare, mozaic de senzatii, amestec de dorinte, savoare strepezita a divinului. M-am mintit ca nu-mi pasa. Ipocrizie cu rinjet de lynx. Indiferenta machiata cu cel mai bun fond de ten. Verticalitate care se plateste cu dureri in cocoasa. Tahicardie potolita cu ceai de tei sarat de la lacrimi. M-am mintit ca asa trebuie sa fie. Si mi-a fost de ajuns. Cortina inselatoare de fum ce coboara peste ginduri si le asfixiaza.
Pina la urma, dintre toti si toate, cea mai mare mincinoasa e speranta. Dar eu n-am curajul sa-i urlu asta in fata, s-o bruschez cu vehementa, s-o anesteziez cu un pumn. Mi-e teama sa n-o ucid. Ar fi prea de tot.
"Mentira servida en vino y pan de cada día". M-am mintit cind am spus ca speranta e cea mai mare mincinoasa. Dar am avut dreptate.

Sunday, August 06, 2006

México, México
As vrea sa merg in Mexic. De ce? Habar n-am. Nu stiu mare lucru despre Mexic. Am citit "Sub vulcan" si mi-am construit o imagine despre Popocatepetl si Ixtaccihuatl, vulcani impunatori, fermecatori, inspaimintatori, misteriosi. Am citit-o pe Laura Esquivel cu a ei "Ca apa pentru ciocolata" si am ramas cu gust de vraja pe limba. Ori de cite ori vad un tradafir, imi amintesc de mincarea afrodisiaca gatita de Tita, prepelita cu petale de trandafir. Si imi mai amintesc ca orice iubire uriasa se termina in flacari. L-am citit pe Carlos Fuentes si am descoperit ca se pot scrie telenovele fascinante. "Jiltul vulturului" e o telenovela in scrisori in care il afli pe mexicanul politician universal: intrigant, veros, dispus la crima, la tradare, la umilinta, plin de secrete si care nu semneaza nici un document pentru a nu fi judecat atunci cind nu se va mai afla la putere. L-am citit pe Max Frisch, care, in "Homo faber", descrie trecerea eroului sau printr-un Mexic sarac, cu oameni ce se imbata in cantinas, muncesc, traiesc banal si nu cer mare lucru, poate un pahar cu mescal, si mor la fel de anodin cum au vietuit.
Am fost cel mai aproape de Mexic atunci cind, la festivitatea de deschidere a Olimpiadei de la Atena, am avut-o drept vecina de scaun pe Rosalinda Coronado, o ziarista din Ciudad de Mexico. Incredibil personaj. 120 de kilograme, par negru inspicat cu fire argintii lung pina la solduri, o mustacioara proeminenta, unghii ingalbenite de tutun si o scobitoare nescoasa din ambalajul de plastic pe care a molfait-o incontinuu. Din cind in cind, mai trageam cu ochiul in laptop-ul ei. Scria frumos Rosalinda. Metafore sensibile si surprinzatoare, comparatii dulci ca mierea, sugestii vizuale puternice, mici filosofii de bun simt. Si nu copia de undeva, nu, le scotea din capul ei, cel care sugea scobitoarea.
Poate ca asta e, de fapt, Mexicul. Un suflet sensibil vegheat de zei azteci, de vulcani cu nume complicate, de oameni care sorb tequila, de femei precum Rosalinda. Un mister incintator. De aceea vreau sa merg acolo. Sa vad cu ochii mei minunea.

Tuesday, August 01, 2006

Nefoamea mea
Amélie Nothomb spune: "Foamea sint eu". Dar ce e, de fapt, foamea? Nevoie, dorinta, asteptare, neliniste, emotie, alegere. Rar mi-e foame de mincare. N-am maturitatea sau naivitatea sau nebunia sau normalitatea de a ma extazia in fata unei farfurii cu sarmale ce transpira aburi aromitori. Maninc pentru ca trebuie. Maninc pentru ca, uneori, mi-e foame. O foame liliputana. O foame ce poate fi stinsa cu o tigara si o gura de apa. Minerala sau nu. Maninc pentru ca o cere creierul sau pentru ca o cere stomacul. Intre cei doi e o lupta continua. Nici unul nu vrea intietatea. Sint politicosi unul cu altul. Se invita care sa treaca in fata. Isi dau usoare ghionturi si isi plaseaza zimbete condescendent-perfide. Nu-i nimic. Trece cu o felie de sunca extrasa din frigider la 2 noaptea, cind stomacul si creierul si-au dat mina si merg la culcare.
Foamea e, de fapt, altceva. Ca si scriitoarea asta belgiana care e cu un an mai mare decit mine, cred ca foame inseamna pasiune ce desfide ciocolata, dar ii stimeaza pe oameni. Care rinjeste batjocoritor fripturii, dar ii suride cartilor. Care uraste maioneza, insa adora conversatia. Asta e foamea mea.