Cusca

Fiori ciudati, gust strain pe gura, zimbete prostesti. Senzatie de frig. Senzatie de teama. O teama bucuroasa si imbecila. Ochi lipiti pe telefon, ginduri risipite aiurea, in reverii ce se nasc spontan si navalitor, apoi se alimenteaza, flaminde, inconstiente, una din alta. Pinda si asteptare. Lene si nerabdare. Sufletul topaie, se zbate, vrea sa iasa din cusca, habar n-are ce-l asteapta. El e fericit. E naiv. Crede. Nu aude, cauta si gaseste explicatii, le valideaza in mod absurd. Realitatea ii striga in ureche, dar el marsaluieste mai departe, surd si ferm, pina pe marginea prapastiei. Apoi, brusc, totul devine luminos. Luminos de intunecat. Tot ce n-a vazut ii sare in ochi, strident, urlator, crud. Il taie felii pe el, pe suflet, fara nici o urma de remuscare. Ii ride in fata, ii scoate limba, ii arata timpla cu degetul. Iar sufletul se coscoveste, se stringe, fuge inapoi in cusca. Trage usa dupa el, incuie si azvirle cheia departe, acolo unde nimeni n-o mai poate gasi niciodata. Lacrimile nu-s de ajuns. Dar curg in nestire. Zi dupa zi si minut de minut. Timpul asaza pansamente acolo unde rana se casca hida, ca gura aia straina ce statuse cindva peste buzele tale. E ca in "O dragoste" de Buzzati, nu personajul principal, ci altul, efemer, dar al carui exemplu eroul vrea sa-l urmeze. Intr-o zi, iti dai seama ca te-ai vindecat. Nu stii cind, cum, stii doar ca nu te mai doare. Ai ramas cu sufletul intact. Intact de uscat ce e. Si timpul pune minute, zile, ani intre tine si sufletul tau. Pina cind, azi, miine, ieri, saptamina viitoare, altcineva a gasit cheia si zgirie cu ea gratiile custii. Dar eu n-am sa-l las inauntru.