Nu eram innebunita dupa tine, Paul. De ce? Fiindca nu-mi plac blonzii. Pare simplu. Oamenii au criterii atit de superficiale si de conduse de instinctul de baza atunci cind isi ordoneaza idiosincraziile! Erai blond, frumos si tinar. La un moment dat, facusesi o pasiune pentru vodca, ceva mai mica decit pasiunea si meseria si darul si destinul pentru snooker. Beai in noaptea dinaintea meciurilor si a doua zi te intrebai de ce ai pierdut. Ai fost la un moment dat la Superstars, un concurs in care trebuia sa alergi si sa mergi pe bicicleta. Te-ai uitat in jur si ai vazut ca, dintre toti cei 40 de concurenti, doar tu beai sangria si fumai. Ai iesit ultimul, istovit si un pic umilit. Iti doreai ca la concursurile de snooker frame-urile sa fie anuntate ca la meciurile profesioniste de box, de fete frumoase in bikini, purtind in brate placute cu numarul jocului. Cu toate astea, i-ai ramas fidel lui Lindsey, iubita ta de la 18 ani. Acum, aveti impreuna o fetita prea mica pentru a te tine minte si pe care tu n-ai s-o vezi niciodata transformindu-se intr-o varianta intinerita a mamei ei. Ai fost rebel si precoce. Talentat si zimbitor. Candid si plin de umor. Toti adversarii si prietenii vorbesc frumos despre tine. Au dreptate. Ei te-au cunoscut. Ei stiau mai bine decit oricine cit de valoros ai fost si cit de tare puteai sa ajungi.
Si cui ii mai pasa acum ca erai tipul cel mai pur de blond cu ochi albastri? Erai prea tinar si prea bun ca sa suferi atit si sa mori, Paul. Dar pentru lucrurile astea nu exista o balanta intre ce-i drept si ce nu. Asa cum nimic nu poate masura golul ramas in urma ta. E prea mare, prea adinc si prea dureros. Un gol pe care fata ta, mica Evie Rose, nu-l va umple niciodata.
