Friday, May 15, 2009


Educatia zinelor

De mult n-am mai vazut un film intreg. Pina aseara. Fara sa aleg, am butonat si m-am oprit la prima pelicula care incepea la ora respectiva, 21:00.

Am vazut un film foarte frumos. "La educación de las hadas", educatia zinelor, spaniol, dupa romanul unui francez cu nume batav, Didier Van Cauwelaert.

Imi plac astfel de povesti. Povesti in care oamenii se indragostesc la prima vedere. In care apar copii precoce si, in acelasi timp, inocenti. Copii care inteleg absenta unui tata, dar care cred inca in zine. Povesti care absorb alte povesti, precum cea a studentei algeriene aflate in Spania in trecere spre Sorbona, interpretata de Bebe (uneori imi suna in minte cuvintele melodiei ei "Malo": "Mi carita de niña linda se ha ido envejeciendo, en el silencio cada vez que me dices puta se hace tu cerebro mas pequeño"). Povesti in care apare un supraveghetor de supermarket cu riduri si burta si care crede ca toate angajatele trebuie sa-i cada in pat - sau in masina, ca e mai expeditiv. Povesti in care ei au meserii incredibile: ornitolog - ea, creator de jucarii - el. Povesti in care totul merge bine pina cind incepe sa mearga rau. Si nu stii de ce. Banuiesti si banuiesti corect. Se intimpla unul dintre acele lucruri care ii fac pe oameni sa ia decizii drastice si egoiste in dorinta lor tocmai de a nu fi egoiste. Si finalul e salvat pentru ca e deschis. Asa e cel mai bine.

Filmul se incheie cu o imagine care ingheata si se transforma in coperta unei carti pentru copii. Intr-un fel, e normal. Doar e vorba despre zine.

Tuesday, March 17, 2009


The Devil strikes again

Acum citiva ani mi-am cumparat doua perechi de pantaloni cu 1.200 de lei (adica 12 milioane de lei vechi). Ma uitasem pe eticheta de parca eram abia trezita din somn si mi s-a parut - de fapt, eram sigura - ca am vazut 600.000 de lei. Nu mi s-a parut suspicios ca o fata din magazin care pina atunci nu ma bagase in seama a venit brusc linga mine. Atinsesem, mai mult, eram interesata de pantalonii Trussardi si eu habar n-aveam. Clopotelul n-a sunat nici cind aceeasi fata se interesa de dupa perdeaua cabinei de proba daca imi vin bine. Mda, erau un pic lungi, dar "nu-i nimic, ii scurtam noi, costa doar 120.000 de lei!". Sigur, cind dai doispe milioane, ce mai conteaza 12 lei? Doar ca eu nu stiam. Perechea neagra n-a fost suficienta, am vrut-o si pe cea portocalie. Ma purtam ca acele fete glamourous din romanele chick-lit, care fac tot felul de scamatorii cu cartile de credit doar ca sa-si cumpere haine de firma. Repet, habar n-aveam in ce ma bagasem. Abia cind am ajuns la casa mi-a cazut fata. Noroc ca aveam bani pe card... Am primit pantalonii (scurtati in 20 de minute, timp in care am hoinarit ca o gagauta prin alte magazine) si o punga scortoasa Trussardi, pe care am plimbat-o, balanganind-o, inca vreo jumatate de ora prin Mall-ul aglomerat, mai mult ca sa-mi fac mie insami in ciuda.

Paranteza: perechea portocalie am imbracat-o o singura data. Pe cea neagra am ajuns s-o port prin casa, dar doar cind sint sigura ca n-am alti musafiri decit pe mama.

Zilele trecute, in Sephora. Mi-a placut sticluta unui fond de ten. A fost LA FEL. Am pus mina pe recipient, o fata a venit imediat linga mine, m-a chestionat amabil in privinta nuantei, am ales una, l-am cumparat. Din nou, nici nu stiam ce marca e. Am aflat la casa ca ma costa 299 de lei (noi). Curios si nu prea, cu vreo saptamina in urma imi luasem un fond de ten decent, pe care nici nu apucasem sa-l incep. De ce oi fi vrut altul, intrebati-ma cit vreti ca nu stiu.

Acum stiu. Marca e by Terry. O firma de cosmetice oarecum de nisa, dar cu prestigiu solid, fondata in urma cu niste ani de frantuzoaica Terry de Gunzburg, care lucrase inainte vreme indelungata pentru Yves Saint-Laurent Beauté. Fondul meu de ten se numeste Lumière veloutée. Si? E mai bun decit ce foloseam inainte? Sincer, DA. E matasos si ramine pe piele la fel de bine intins si la 10 seara.

Ridurile insa nu mi le acopera. Si nici mintea nu mi-o trezeste. Sint un pic mai batrina, dar la fel de iresponsabila.

Friday, February 20, 2009


Hot pot, o amintire din China

Hot pot? Ce-o mai fi si asta? Hm... Restaurantul e nu doar mare, ci si aerisit. Spatii largi intre mesele grele de lemn, cu scaune impunatoare. Luminos, cu aerul conditionat dat exact cit trebuie. Inauntru e lume putina, dar nu acesta e motivul primirii ceremonioase. Asa e traditia. Daca am fi in alta parte, ar trebui sa rasara de undeva un covor rosu, dar nu, politetea chinezeasca inseamna gesturi largi, ceremonioase, de invitatie. E aproape grosolan sa le refuzi. Hot pot, de ce nu?
Se spune ca traditia asiatica hot pot isi are radacinile in Mongolia, cu toate ca istoria sprijina prea putin aceasta teorie. Mai potrivit pare a fi ca originea ei se gaseste in provincia chineza Sichuan. E un obicei care dateaza de mai bine de un mileniu si este necunoscut in bucataria mongola de azi. Din cauza complexitatii si a specificului ustensilelor, se adapteaza mult mai bine unei culturi sedentare decit uneia nomade.
Pe cele citeva mese ocupate se afla frumoase vase de email albastru, care scot aburi grosi. OK, treaba lor. Sa vedem ce mincam noi. Vine meniul. Astia n-au aici decit chestii reci! Cautam degeaba o supa, macar o supa. Asta e, nu prea e timp, alegem creveti, caracatita, piept de pui si un soi de chiftelute asezate pe un pat de salata verde.
Bucataria hot pot pare sa se fi raspindit in nordul Chinei in timpul Dinastiei Tang (anii 618-906). Pina in vremurile Dinastiei Qing, devenise deja populara pe intreg teritoriul tarii.
Pina vine mincarea, incerc sa trag cu ochiul, pe cit de discret permite un local aproape gol, la celelalte mese. Chelnerita ne intreaba daca sa aduca acel vas de email. Ma rog, cred ca asta a vrut sa spuna. Comunicarea se rezuma la un dialog ciudat, compus din cuvinte in engleza care se imprastie in aer fara a-si atinge tinta, cuvinte in chineza care au aceeasi soarta, semne si vagi miriituri, de o parte si de alta. Pina la urma, ii spunem ca, da, poate aduce vasul. Ce mai conteaza? Mincam repede si plecam!
I se mai spune si "fondue chinezeasca". Vasul contine apa, mentinuta in stare de fierbere. Ingredientele sint puse in vas si gatite chiar la masa. Felii subtiri de carne, legume, ciuperci, gogosi de ou, fructe de mare. Nu dureaza mai mult de 15 pina la 30 de secunde pentru a obtine mincarea.
Femeia vine cu vasul si cu un aprinzator. Curind, apa dinauntru incepe sa bolboroseasca. Apare si mincarea. Totul e rece, uimitor de rece. Vecinii de masa inmoaie bucati din ceea ce au in farfurie in apa fierbinte. "Hai sa facem si noi asa!", zic, dar, vazind bucatile de caracatita puse cu de-a sila la fiert, chelnerita se apropie, zimbeste ciudat si arata printr-un gest ca nu, nu e bine. Dezamagire. Mestec puiul rece, plin de oase, rusinata. Au vazut ca betisoarele ne aluneca din miini si ne-au adus cutite si furculite. Stinjeneala creste. E clar ca habar n-avem cum se procedeaza.
Traditia hot pot difera de la regiune la regiune. In Sichuan, se adauga in apa un soi de piper local, care aduce pe limba o senzatie combinata de iute si acidulat. Provincia Yunnan, situata linga granita cu Myanmar, propune in vas doua tipuri de supa, divizate in forma de yin si yang: una de ardei rosu de o parte, alta alba, de pui, de cealalta. Varianta cantoneza include un amestec de ou crud si condimente.
Vin si chiftelutele. Oh, nu, e carne cruda asezata peste salata taiata marunt. Lamurita deja de nepriceperea noastra, chelnerita ne arata ce trebuie sa facem. Sa luam bucatile sferice si sa le aruncam in apa fierbinte, in care plutesc fire de verdeata. Se fierb pe loc. Surpriza ne inghesuie risul si jena in git. Dupa nici un minut, femeia scoate chifteaua aburinda si mi-o pune in farfurie. Frige si are gust de ceea ce este: carne tocata fiarta. Mincam repede citeva gogoloaie, cerem nota si plecam, convinsi ca am incalcat cel putin 20 de reguli. Uneori, in fata politetii si a bunavointei, ignoranta arata inspaimintator. Hot pot? Nu, mai bine o friptura si un mar la Centrul de Presa!

Saturday, February 14, 2009


Lumi's choice

(sterpelita de la Shmeny, fara sa-i fi cerut acordul)

O singura mincare: creier pane, creier pane, creier pane
O singura marca de masina: Corvette (daca tot nu voi avea niciodata masina, macar sa visez snobeste)
O singura carte: Despre eroi si morminte - Ernesto Sabato
O singura culoare: mov
O singura preocupare: sa citesc
O singura fiinta: cineva care sa ma lase sa respir
Un singur parfum: Dune
Un singur sport: tenis
Un singur animal: ei, aici e greu. Calul
Un singur film: The Usual Suspects
Un singur actor/actrita: Willem Dafoe
O singura melodie: Saving My Heart - Yes
O singura planta: gardenie
Leapsa primita de la Roxana
SINT: mioapa, satena, curioasa, impaciuitoare

AS VREA: sa ajung in America de Sud, preferabil Peru

PASTREZ: agende vechi, reviste vechi, taieturi din ziare, poezii vechi si in cap tot felul de amintiri

MI-AS FI DORIT: sa fiu mai inalta

NU IMI PLACE: cind ajung acasa ca la hotel

MA TEM: de neant

AUD: rafturile cu carti trosnind, cind e liniste in casa

IMI PARE RĂU: ca am ramas prea mult intr-o anumita poveste sentimentala

IMI PLAC: cartile, parfumurile, culoarea mov, toate chestiile cu aroma de fructe (prajituri, creme, geluri de dus, ceaiuri), barbatii bruneti

NU SINT: rea, sper

DANSEZ: foarte rar, aproape niciodata

NICIODATA: n-am mincat spanac, n-am mers pe bicicleta

RAR: merg pe jos

PLING: prea rar de ceva timp

NU SUNT INTOTDEAUNA: atenta

NU IMI PLACE DE MINE: cind ma lamentez

SINT CONFUZA: tot mai des in ultima vreme

AM NEVOIE: de spatiu si de timp pentru mine

AR TREBUI: sa zimbesc mai mult
Cine doreste poate prelua leapsa