Hot pot, o amintire din China
Hot pot? Ce-o mai fi si asta? Hm... Restaurantul e nu doar mare, ci si aerisit. Spatii largi intre mesele grele de lemn, cu scaune impunatoare. Luminos, cu aerul conditionat dat exact cit trebuie. Inauntru e lume putina, dar nu acesta e motivul primirii ceremonioase. Asa e traditia. Daca am fi in alta parte, ar trebui sa rasara de undeva un covor rosu, dar nu, politetea chinezeasca inseamna gesturi largi, ceremonioase, de invitatie. E aproape grosolan sa le refuzi. Hot pot, de ce nu?
Se spune ca traditia asiatica hot pot isi are radacinile in Mongolia, cu toate ca istoria sprijina prea putin aceasta teorie. Mai potrivit pare a fi ca originea ei se gaseste in provincia chineza Sichuan. E un obicei care dateaza de mai bine de un mileniu si este necunoscut in bucataria mongola de azi. Din cauza complexitatii si a specificului ustensilelor, se adapteaza mult mai bine unei culturi sedentare decit uneia nomade.
Pe cele citeva mese ocupate se afla frumoase vase de email albastru, care scot aburi grosi. OK, treaba lor. Sa vedem ce mincam noi. Vine meniul. Astia n-au aici decit chestii reci! Cautam degeaba o supa, macar o supa. Asta e, nu prea e timp, alegem creveti, caracatita, piept de pui si un soi de chiftelute asezate pe un pat de salata verde.
Bucataria hot pot pare sa se fi raspindit in nordul Chinei in timpul Dinastiei Tang (anii 618-906). Pina in vremurile Dinastiei Qing, devenise deja populara pe intreg teritoriul tarii.
Pina vine mincarea, incerc sa trag cu ochiul, pe cit de discret permite un local aproape gol, la celelalte mese. Chelnerita ne intreaba daca sa aduca acel vas de email. Ma rog, cred ca asta a vrut sa spuna. Comunicarea se rezuma la un dialog ciudat, compus din cuvinte in engleza care se imprastie in aer fara a-si atinge tinta, cuvinte in chineza care au aceeasi soarta, semne si vagi miriituri, de o parte si de alta. Pina la urma, ii spunem ca, da, poate aduce vasul. Ce mai conteaza? Mincam repede si plecam!
I se mai spune si "fondue chinezeasca". Vasul contine apa, mentinuta in stare de fierbere. Ingredientele sint puse in vas si gatite chiar la masa. Felii subtiri de carne, legume, ciuperci, gogosi de ou, fructe de mare. Nu dureaza mai mult de 15 pina la 30 de secunde pentru a obtine mincarea.
Femeia vine cu vasul si cu un aprinzator. Curind, apa dinauntru incepe sa bolboroseasca. Apare si mincarea. Totul e rece, uimitor de rece. Vecinii de masa inmoaie bucati din ceea ce au in farfurie in apa fierbinte. "Hai sa facem si noi asa!", zic, dar, vazind bucatile de caracatita puse cu de-a sila la fiert, chelnerita se apropie, zimbeste ciudat si arata printr-un gest ca nu, nu e bine. Dezamagire. Mestec puiul rece, plin de oase, rusinata. Au vazut ca betisoarele ne aluneca din miini si ne-au adus cutite si furculite. Stinjeneala creste. E clar ca habar n-avem cum se procedeaza.
Traditia hot pot difera de la regiune la regiune. In Sichuan, se adauga in apa un soi de piper local, care aduce pe limba o senzatie combinata de iute si acidulat. Provincia Yunnan, situata linga granita cu Myanmar, propune in vas doua tipuri de supa, divizate in forma de yin si yang: una de ardei rosu de o parte, alta alba, de pui, de cealalta. Varianta cantoneza include un amestec de ou crud si condimente.
Vin si chiftelutele. Oh, nu, e carne cruda asezata peste salata taiata marunt. Lamurita deja de nepriceperea noastra, chelnerita ne arata ce trebuie sa facem. Sa luam bucatile sferice si sa le aruncam in apa fierbinte, in care plutesc fire de verdeata. Se fierb pe loc. Surpriza ne inghesuie risul si jena in git. Dupa nici un minut, femeia scoate chifteaua aburinda si mi-o pune in farfurie. Frige si are gust de ceea ce este: carne tocata fiarta. Mincam repede citeva gogoloaie, cerem nota si plecam, convinsi ca am incalcat cel putin 20 de reguli. Uneori, in fata politetii si a bunavointei, ignoranta arata inspaimintator. Hot pot? Nu, mai bine o friptura si un mar la Centrul de Presa!
