Cum sa dai vestea?L-am vazut o singura data pe Ciprian. In octombrie 1989. Si mi s-a parut ca e cel mai frumos tip din lume. Nu intelegeam de ce Anca, amica mea si colega de facultate, se despartise de el. Dar probabil ca lucrurile nu sint mereu atit de simple pe cit ni se par noua, cei care privim din afara. Nu ramii linga cineva doar pentru ca e inalt, frumos, student la Academia Militara in anul IV. Iar el nu cauta neaparat o fata draguta, blonda natural si cu ochi albastri. In fine... Ceva a fost, ceva s-a destramat. A venit decembrie, a venit Revolutia (inca nu stiu sa-i spun altfel), a venit ianuarie. Mi-a cazut in miini un ziar, parca Tineretul liber, in care un student la Academia Militara povestea prin ce trecuse in noaptea de 23 decembrie, in fata sediului MApN, pe care el si colegii lui fusesera trimisi sa-l apere. O istorisire atit de frusta, cu atita emotie incit ti se facea parul maciuca. Parca traiam si eu deruta, frica, disperarea acelor pusti de virsta mea, carora li se pusesera niste arme in mina si fusesera condamnati de la prima comanda: "Foc!". Pe care nu se stie nici cine, nici de ce si nici impotriva cui fusese data. Ziarul mi-a inghetat realmente in miini cind am ajuns la o enumerare. Acolo am regasit un nume, Ciprian P., care mi-a ars retina. Fara sa am vreo certitudine, am simtit ca era el, baiatul acela frumos si inalt. Habar n-aveam daca Anca stia. Aveam insa 21 de ani si minte putina. Am sunat-o. Nu stia. I-am dat eu vestea. Adica i-am dezvaluit banuiala, cruzimea rezultatului meu de detectiv meschin. Nu mai stiu exact cum a reactionat, cred ca simtit nevoia sa verifice. Stiu sigur insa ca, in momentul in care am inchis telefonul, eu m-am simtit mizerabil. 14 ani mai tirziu, cineva mi-a dat vestea mortii unei prietene foarte bune intr-un stil mult mai abrupt. Aproape ca pe o stire de senzatie. Am izbucnit intr-un plins care nu s-a potolit ore intregi si instantaneu l-am urit. Nu mai aveam 21 de ani si poate, intre timp, si mintea mea crescuse putin.
14 comments:
niciodata nu te pricepi sa dai vesti de genul asta, nici daca iti compui textul dinainte si incerci sa anticipezi reactia. citeodata e la fel de greu, sa dai vestea si sa o primesti. povestile spuse de tine te-au pus de o parte si de cealalta a zidului.
citeodata ne mai amintim si de povesti din astea, al caror final nu-l poate schimba nimeni
da, asa e. cred ca niciodata nu poti gasi o formula, din simplul motiv ca nu exista. cele doua episoade m-au marcat insa la momentele respective, iar pe primul chiar nu l-am mai povestit pina acum.
Si mai crunt e atunci cand iti moare cineva drag si apoi incepe lumea sa te sune si sa te intrebe cum s-a intamplat. Zile intregi iti dau tarcoale, te suna...cica sa te incurajeze. Si se supara daca le inchizi telefonul si nu le raspunzi cu saptamanile. Ar vrea sa le poti povesti din nou si din nou...Lumea e flamanda dupa senzational.
Dar din pacate cineva trebuie s-o faca, sa dea si vestea. Iar daca omul care o primeste simte de partea cealalta regertul sincer si caldura, i lajuta foarte mult.
oana anca, in general consider ca omaneii trebuie lasati sa-si planga mortii in liniste. In unele cazuri. ii ajuta insa sa vorbeasca. Lucrul asta l-am observat la multe vaduve batrane, care incep sa povesteasca despre raposat si se lumineaza. Nu e bine tot timpul sa te retragi in durere.
cind a murit tata, stiu ca i-am dorit linga mine pe cei apropiati. mai ales la inmormintare. apoi, am avut o zi in care am stat acasa si am crezut ca innebunesc. nu ma gindeam la altceva, simteam ca o iau razna. am mers la serviciu si mi-a facut bine sa ma aflu printre oameni. chiar daca n-am putut sa vorbesc despre ce se intimplase. si nici n-as fi vrut. suna a cliseu, dar sint rani care nu se inchid niciodata. prind doar o crusta subtire si sensibila la orice amintire.
Exact, Lumi. In plus, e atat de stresant sa te tot intrebe lumea cum s-a intamplat si sa reiei aceeasi poveste de n ori, in general pt a raspunde unor curiozitati sau simple politeturi.
Mie mi-a murit bunica in brate acum aproape 4 ani si sufar si acum. Evident ca am fost cu familia si asta ne-a ajutat pe toti. Prietena mea cea mai buna si colegele mi-au fost alaturi, dar...si asa mi-a luat mai bine de un an sa imi revin.
De aceea, prefer sa dau o imbratisare si sa las vorbele in asemenea situatii. Nu-si au rostul.
cind a murit tatal meu am reactionat foarte socant pentru cei din jur, pentru ca eram eu insami foarte socata. Nu am purtat doliu, dupa o saptamina m-am dus la o petrecere. imagine, la petrecere, fara doliu! voiam sa vad oameni in jurul meu, din dorinta de siguranta. pe dinauntru insa ma simteam foarte singura. au trecut aproape 6 ani si inca ma simt singura din punctul asta de vedere.
Ati iscat un virtej cu subiectul asta, dar nu e nici pe departe ceva rau
Da, Oana, dar e parte din viata reala, cea pe care cu totii o traim. Prea ne-am invatat sa discutam discutii, sa dezbatem cate-n luna si in stele si dam la o parte realitatea cotidiana. Eu cred ca ne face bine tuturor si in definitiv comentariile au fost voluntare si implicarea asisderea :)
Lumi,si eu ca si voi toti am trecut prin astfel de momente....am inecrcat sa dau astfel de vesti cu delicatete si am primit astfel de vesti cu vocea stinsa si noduri in gat..
Prima data s-a intamplat la 13 ani, cand unul dintre prietenii mei, s-a sinucis...am aflat de la unul dintre amicii mei...am suferit ca un caine...si regret si acum ca nu am apucat sa-i spun cat de mult am tinut la el!
uneori, regreti ca nu apuci sa le spui celor dragi cat de mult ii iubesti si te apuca disperarea dupa ce nu mai sunt...
asa ca, profitati de ei , cat sunt in viata!
La multi ani, Lumi! sa ai un an bun!
multumesc, ingrid, si tie la fel! si cred ca din nou ai dreptate cind spui ca ar trebui sa le oferim mai multa atentie celor apropiati atita vreme cit sint linga noi. regretele ulterioare, pe care oricare dintre noi le-a simtit, devin dureroase si inutile.
io de unde stiam ca tatal tau a murit? ne-am vazut o singura data (si in curand cred ca vom reedita evenimentul) si sigur doar am facut cunostinta.
sa fi fost oare in mintea mea faptul ca ai amintit doar de mama ta de cateva ori?
s-ar putea, cronicare, sa fi amintit doar de mama. pentru ca de tata mi-e mai greu sa vorbesc, intotdeauna mi-a fost. chiar si cind traia. ceea ce imi place insa mereu sa spun e ca el mi-a deschis gustul pentru sport, ma cara pe stadioane si prin sali, imi explica reguli si ma lasa sa citesc "Sportul" inaintea lui.
Acum o saptamana a murit taica-meu. Nu m-am inteles niciodata cu el. Distanta, dintre Tulcea si Bucuresti, dintre el si maica-mea, dintre lumea scriitorilor sai si ceea ce traim zi de zi. Am fost si am luptat cu sistemul dintr-un targ de provincie. Pana la groapa, l-am invins. Acolo, n-am mai avut nicio putere. S-a dus la doi metri sub pamant, intr-un peisaj desprins parca din povestile cu molime care ii faceau pe oameni sa sape gropi comune. Departe de cruci de piatra, departe de monumente funerare. Mi-am promis ca, dupa termenul legal, de un an, o sa-l intorc printre cruci de piatra si monumente. Incepand cu Doina, in anul olimpiadei ateniene, moartea incepe sa ne dea tarcoale tot mai des. In jur, in noi, printre noi. E greu sa accepti ca ai gresit fata de disparuti. Pomenile nu mai rezolva nimic.
sa stii, ag17, ca si eu ma gindesc des la asta. la ce am vrut, as fi putut, ar fi trebuit sa fac si n-am facut.
Post a Comment