Cu mine cine tine?

Nu pot sa ma uit la o transmisiune sportiva fara sa tin cu cineva. Daca n-am in mod special un favorit, il gasesc pe loc. Criteriile nu conteaza, sint la fel de spontane. Saptamina trecuta mi-am petrecut-o in mare parte uitindu-ma la snooker si tinind cu un australian, Neil Robertson. Baiatul a ajuns in finala dupa ce batuse trei fosti campioni mondiali. Finala deci... Cu un cvasinecunoscut, Andrew Higginson. Prima sesiune: 6-2 pentru favoritul meu. Scurt, ca la tenis. Sesiunea a doua. 6-3. Hm... 6-4. Nu-i nimic. 6-5. Aoleu! 6-6. Deja panica. 6-7. Sufar. 6-8. Ma relaxez. Realizez ca n-are nici un rost. Ma dadeam cu capul de pereti pentru un pui blond, simpatic, ingimfat si labil. Oare de ce? Pai, tineam cu el. Voiam sa cistige. In fine, prostutul zburlit revine. Bate cu 9-8. E trecut de miezul noptii. Ma bucur. Parca era frate-miu. Si stiu ca nu puteam altcumva. Mereu am tinut cu cineva. Multa vreme am vrut ca Agassi sa-l bata pe Sampras, iar la sfirsitul carierei lui Pete voiam sa fie invers. Tin cu americanii la hochei, la baschet si la atletism. Tin cu Real Madrid. Deseori tin cu sud-americanii, indiferent de sport. Tin cu Figo, oriunde ar juca. Nu e nici o descoperire. De fapt, asa facem si in viata. Intotdeauna tinem cu cineva. Cu mama in certurile cu tata, cu fratele in fata cumnatei, cu o prietena veche in disputa cu alta mai noua, cu barbatul iubit fata in fata cu suspiciunea. Avem iluzia obiectivitatii. Uneori chiar o obtinem. Obiectivitatea... Si uneori, unii ajung ca in "Mystic River". Politistul care stie ca prietenul lui din copilarie a ucis doi oameni si care tace. Pentru ca tine cu amicul lui. Dar poate ca e o exceptie... Nu totul merge la extrem. Si, in final, ma intreb: cu mine cine tine?

Lasitate de ochi caprui

Se privea in oglinda cu ochii aceia caprui, cea mai comuna culoare din lume. Ochi caprui scormonesc in alti ochi caprui. Se uita unii in altii si nu se recunosc. Nu inteleg nimic, dar vad totul. In irisul banal sclipesc stins taceri profunde, vorbe spuse la minie, lacrimi care au curs si nu au spalat nimic, lacrimi ce inca zac acolo, comoara lichida de nepretuit, gesturi facute si regretate, gesturi abtinute si regretate, tradari comise si suferite, potop de erori amestecate in certitudini, tristeti si surisuri paralele. Toata istoria clasica si logica se afla acolo. In ochii banali. Clipesc. Clipeste si oglinda. Genele se zbat, zabrele negre, inchisoarea ochilor. Ridurile din jur, o adevarata geografie asezata pe piele, cu riuri subtiri si canale fine, tresar. Dar ochii cauta in continuare. O intrebare, un raspuns. Poate nici una, nici alta. O raza, asta cauta ei. De care sa se agate, pe care sa se catere, a carei sageata s-o urmeze negresit. Oglinda tace. Secrete grele prin insignifianta lor. Ochii caprui privesc in alti ochi caprui. De fapt, privesc inauntrul lor. Dar vor putea ei vreodata privi drept in niste ochi albastri?

Me, myself and Serena

Am ceva in comun cu Serena Williams. M-am tot gindit la asta in zilele in care am vazut-o jucind la Australian Open si, senzational, cistigind. Desi are fundul mare, desi gifiie deseori dupa un schimb mai lung de mingi, desi sta uneori in spatele terenului si directioneaza totul din bratul acela plin de muschi. Bine, bine, ce am eu in comun cu ea? Va spun acum. Serena n-a vrut sa joace tenis. A facut asta pina la urma pentru ca asa au hotarit parintii. Ei au luat-o de foarte mica, i-au pus racheta in mina si au obligat-o sa fie campioana. Sint convinsa ca nici nu le pasa daca fata si sora-sa, Venus, ar fi strimbat din nas. Eu, cica, sint inginer. Asa scrie pe diploma smulsa cu oaresce eforturi dupa cinci ani in care am invatat lucruri care-mi erau neplacute, straine, de multe ori de neinteles. Am si profesat doi ani, dar, usurare, m-am oprit la atit. Am schimbat la timp macazul. Am avut noroc, cred. Dar mi-am si dorit enorm sa fac altceva. Cit am lucrat "in profesie", am stat la fosta planseta a mamei mele, in intreprinderea unde ea muncise mai mult de 30 de ani. Un birou vechi intr-o incapere veche, cu fisete prafuite, dosare ridate de vreme, parchet care scirtiia la fiecare pas si un aer vetust, dar nu de timpuri bune apuse, ci de timpuri chinuite, anonime, scrisnite. Stateam la planseta aia si imi venea sa innebunesc gindindu-ma ca asta ar putea fi destinul meu pentru 30 de ani de atunci inainte, asa cum se intimplase cu mama. De aia am plecat la prima ocazie ce mi-a tisnit in cale. Asta e asemanarea cu Serena. Faptul ca am urmat profesii pentru ca asa au decis parintii. Deosebirea, tot in acest context? Ca ea, chiar daca nu si-a ascultat vocatia, a devenit o extraordinara jucatoare de tenis. Eu nu as fi ajuns niciodata un inginer bun. Va dati seama ca as fi coordonat macaralele si excavatoarele pe santiere? Dezastru ar fi fost!