Gri si galben

Frigul ma termina. Am gust de Nazomer pina-n virful stomacului, sarat si ascutit ca un ghimpe. Cap umplut cu vata. Tot imi vine sa-mi dau pumni linga ureche, poate-poate iese ceva pe acolo si mi se limpezeste creierul. Dar nu, n-am nici o sansa. Cel mult pot spera la o vinatanie pe timpla, tatuaj efemer al unei stari de autoscirba. Mi-e sila de mincare, de pijamaua mea groasa, de papucii imblaniti. Ma urasc azi, cu mucii mei, cu vocea mea seaca, cu miinile reci. Cu mintea mea amortita, care nu poate face altceva decit sa ucida ginduri si sa ocroteasca un trandafir mic si galben. Pina va creste mare si se va transforma intr-o splendida si adevarata floare a geloziei.

Buun, asta e o leapsa care-mi merge la suflet. Sa vedem...

1. Ce carte nu ai imprumuta şi de ce?

Nu prea imi place sa imprumut. Suspin si acum dupa carti pe care le-am dat si sint sigura ca sint pierdute pentru vecie. Mai fac insa exceptii, insa devin pisaloaga: "Ai terminat de citit? Cind mi-o aduci inapoi? etc". Daca vreau sa dau cuiva o carte, mai bine i-o fac cadou.
2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?
Pai, nu recomand decit carti care mi-au placut.
3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?
Cumpar cartile care ma intereseaza. Nu m-au atras niciodata, de exemplu, cartile "motivationale".

4. Ce carte nu ai citi niciodata si de ce?

Daca ma apuc de o carte, o duc pina la capat, chiar daca nu-mi place.

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?

As vrea, in primul rind, sa scriu o carte, apoi sa ma gindesc daca n-as scrie alta.

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, intru citire, copiilor tăi?

O carte de povesti.
7. Care a fost cartea copilăriei tale?
Oricare dintre cartile lui Dumas tatal.
8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?
Am dat-o in bara de doua ori cu carti daruite, asa ca, de acum incolo, fac cadou doar carti pe care le-am citit.
9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?

Dragostea in vremea holerei de Gabriel García Márquez.
10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?
Mi-e greu sa aleg. Ceva de Llosa probabil, "Conversatie la Catedrala" sau "Sarbatoarea Tapului".
11. Ce carte pe care n-ai citit-o, ai risca să o iei cu tine pe o insulă pustie?
Tot ceva de Llosa sau de vreun alt sud-american, Márquez, Cortázar, Echenique, Bioy Casares, Sepúlveda...
12. Cum se numeste cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?

Doar in copilarie reciteam. Acum n-o mai fac. Vreau sa citesc cit mai multe chestii noi.
13. Numeşte o carte plictisitoare.
"Carnete dintr-un razboi anapoda" de Sartre. Asa am descoperit ca nu ma pasioneaza existentialismul:-)
14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.

A, nu, le termin pe toate.

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.
Inainte, imi luam cartile din librarii. Am mania colectiilor complete. Le si rasfoiesc insa. Mai nou, le comand prin librariile virtuale si le ridic de la posta. Abia astept sa desfac coletele!
16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?

La multe. Cartile au prioritate.

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?
Nu-i cazul.
18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?
Imi plac colectiile de literatura contemporana de la diverse edituri. Desi citesc si clasici.
19. Cât timp a trecut de cand nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?
O zi. Au fost 9 carti. Asa ca nu exista ultima:-)
20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?
Am imprumutat acum exact 10 ani "Matusa Julia si condeierul" de Llosa de la un coleg. Mai tirziu, mi-am cumparat-o.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?

Habar n-am...

22. Care este scriitorul român preferat?
Cartarescu cel cu "Nostalgia", Stefan Agopian, Vintila Horia si Eliade.

23.Care este scriitorul străin preferat?

Mario Vargas Llosa. Dar sint multi care-mi plac.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?

Nu m-am gindit la asta. Cred ca "Un veac de singuratate".
25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.

Nu prea am gasit. O ecranizare foarte buna mi s-a parut cea de la "Ramasitele zilei" de Ishiguro.
26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă.
"Parfum de femeie".
27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.
Cei din lista mea.

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.
Am o datorie la Oana Anca:-)

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?
Led Zeppelin, dar nu cred ca ar mai fi posibil.

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.

"Cine?"

Gardenia

Mama isi tinea parfumurile sub cheie. O cheie care se putea rasuci si care imi deschidea usa spre o lume fascinanta de arome si culori. Cel mai mult imi placea sticluta verde, zvelta, pe care scria "Gardenia". O miroseam in tacere si pe ascuns, mereu cu teama inghesuita in suflet ca as putea fi prinsa asupra faptului. Uneori, injectie de adrenalina, lasam sa alunece citeva picaturi pe sarafanul de liceu. La fel cum subtilizam tigari Marlboro din sertarul tatei, sperind ca nu le va numara. Acum sint convinsa ca el stia de furtul meu, desi nu mi-a spus niciodata. Mama insa ma certa. Observa imediat. Mereu ma prindea. Pe atunci, gardenia mi se parea o chestie teribil de exotica, de neatins. Imposibil de obtinut. Cu cit miroseam mai mult sticluta verde, cu atit mai mult imi doream floarea. Originalul. Tot atunci mi-am promis ca, intr-o zi, voi avea o gardenie a mea. Orice ar fi insemnat asta.

Mi-am mai promis multe. Ca voi fi linistita, usoara, ca voi plinge putin si chibzuit, ca voi suferi in picaturi si nu in cascade, ca voi ride mult, ca voi atinge norii cu virfurile degetelor si-mi voi pastra talpile pe pamint. Mi-am promis multe.

Acum, gardenia mea a inflorit. Suride alb, stralucitor in fereastra si ma inveleste in parfumul ei. Poate e un inceput...

Fals jurnal de calatorie (2.1)

Egipt in decembrie. Am plecat din Cairo spre Hurghada cu autocarul. O zi intreaga. Spre seara am ajuns. Pe atunci, Hurghada era o statiune in constructie. Citeva hoteluri terminate, multe abia se ridicau, o gramada de terenuri goale, pline de buruieni, intre ele. Am stat intr-o vila mai veche, frumoasa, cu balcon care dadea spre gradina. In dimineata urmatoare, n-am rezistat si am dat 12 dolari (era cea mai ieftina excursie optionala) pentru o plimbare pe Marea Rosie cu barcuta cu fund de sticla. Apa era stravezie, de un verde deschis, incredibil. Unul dintre tipii din barca a sarit si ne-a adus, pentru citeva lire, o bucata de coral pe care o smulsese din habitatul ei. Desi era interzis. O mai privesc si acum cu mare drag, ca pe o floare rara. Si am mai vazut, pe plaja, o pasare alba care pasea nestingherita printre turisti, purtindu-si cu mindrie ciocul lung. Asta a fost Hurghada. Din nou autocar si, in fine, am ajuns la Nil. Nu mai retin ordinea... Am vazut templele din Luxor, Karnak, Edfou, am mers in Valea Regilor, am fost la Colosii lui Memnon. Punctul final a fost Aswan, cu barajul lui, apoi templul de la Philae. Cu toate astea, croaziera a avut parfumul ei distinct, neprogramat, aparte de explicatiile ghidei. Pentru ca mi-a dezvaluit Egiptul in forma lui pura, nefardata. Malurile deseori salbatice, cu oameni imbracati in galabii aparind ca niste pete fantomatice, magari scheletici, cu ochi tristi, case darapanate, din care se scurgeau fire subtiri de fum... Nilul e apa lor sfinta. Asa a fost mereu. Si nici macar vapoarele albe, pretentioase, care duc in spate turisti de toate soiurile, nu pot schimba asta. Egiptul a inceput acolo... Aurul e pentru faraoni.

El, eL si eu

Exista El si exista eL. Uneori, El se transforma in eL si invers. Deseori, cei doi devin EL sau el, dupa caz. Nu conteaza ca sint teribil de diferiti, sint si gramezi de lucruri care ii unesc. Ii mai unesc si ii despart eu. Pentru mine, El si eL inseamna ani din viata, lacrimi si surisuri, clipe de teroare si de izbinda, zile, nopti si dupa-amieze. Si dimineti, ca sa fie cercul complet. Ce insemn eu, habar n-am. El si eL insemna mult trecut, o felie de prezent si un strop de viitor. Ce insemn eu, habar n-am...

Fals jurnal de calatorie (2)

Egipt. 24 decembrie 1994-3 ianuarie 1995. Prima si singura data pina acum cind am mers cu o excursie organizata. Nu eram eu aleasa, dar, cum cei intrebati inaintea mea au refuzat, s-a ajuns la mine. Un soi de premiu de la locul de munca. Aveam bani putini, de fapt acei 225 de dolari pe care ii pastrase mama de la calatoria in Israel. In fine, asta conteaza mai putin. Am fost teribil de chibzuita, m-am intors cu vreo 170 de dolari. Am plecat pe o splendida furtuna de zapada in ziua de Ajun si am ajuns la miezul noptii intr-un Cairo tacut, la 20 de grade. Asa ca am lepadat de pe mine straturi-straturi: hanorac, geaca de blugi, pulover, helanca. Pina la tricou. A doua zi eram racita cobza. Asa a inceput excursia mea de 11 zile in Egipt. Muzeul de Egiptologie, prima oprire intr-un oras colorat, inghesuit, plin de arome si duhori. Dacii vechi pe strazi, soferi nebuni, care nu respecta nici o regula, oameni care merg pe biciclete ducind pe crestetul capului tavi imense cu piini si pedaleaza ca apucati. Spre dupa-amiaza, piramidele si Sfinxul. Nu sint originala, am trait aceeasi senzatie ca multi altii. Imi inchipuiam ca o sa mergem ore intregi prin desert si ca o sa zarim piramidele tisnind din nisip ca o speranta rotunjita. Uimire prabusita, pe care am intilnit-o si in romane, cel mai recent in "Fascinatia raului" de Florian Zeller. Piramidele si Sfinxul sint la marginea orasului, la o jumatate de ora de mers cu masina. De departe, par banale. Ca intr-un poster pe care il vezi zilnic si nu te mai surprinde. Totul se schimba in preajma lor. Abia atunci ti se taie respiratia. Abia atunci te simti gindac. Abia atunci te coplesesc. Senzatie foarte dura si pura. Una care ti se lipeste de minte pentru totdeauna, ramine agatata de ginduri, te inteapa ori de cite ori crezi ca ai izbutit ceva. Amintirea lor te aduce cu picioarele pe pamint.

To follow...

Draga X,

N-am crezut ca voi mai fi vreodata geloasa din cauza ta. De fapt, n-am crezut ca voi mai fi geloasa punct. Dar cu atit mai putin din cauza ta. Numai ca am redevenit. Pentru o clipa fioroasa si alerta, ca un fluturat de aripi sub nasul meu saturat de arome. Piscatura aceea acida, senzatia aceea de tremur greu de strunit, lacrima gata sa se inchege in cuta pleoapei, vocea gata sa se piarda in ascutimi stridente. A durat o clipa. Mai lunga decit clipele obisnuite. S-a prelungit in somn, si-a facut loc in vise, le-a reconstruit dupa capul ei si mi-a lasat, spre dimineata, in zgomot de zori sparte abrupt, gustul acru al neputintei. Al zadarniciei.

Nu vreau sa-mi pierd echilibrul. Nu vreau sa alunec in tenebre din cauza ta. Am facut-o o data si boala s-a intins pe citiva ani. A trebuit sa sufar si sa uit. Sa ma vindec zi cu zi, minut cu minut, indepartind mereu coji uscate de bube de pe sufletul napadit de puroi.

Iluzie... Sint lucruri care nu trec niciodata. Amortesc doar si iti lasa impresia ca le poti manevra. Am putut, probabil o sa mai pot. Dar nu azi, nu acum. Gelozie, bine ai venit, prietena draga! De mult n-am mai facut o birfa impreuna. Stai un pic, hai sa bem o cafea, vrei si putin lapte, un fursec? Ramii azi linga mine, trebuie sa-i spun cuiva ce se intimpla. Ramii azi. Doar azi... Te rog...

Leapsa preluata tirziu de la Marian si plagiata dupa Cronicaru (imi place mai mult varianta cu "as vrea" decit cea cu "imi lipseste"):

- as vrea un copil

- as vrea sa am linga mine o persoana cu care sa ma inteleg. atita tot, sa ma inteleg

- as vrea sa am timp sa citesc mai mult

- as vrea sa pot sa pling mai des, e o terapie strasnica de eliberare a tensiunilor

- as vrea sa pot sa fiu mai cumpatata, ar fi o forma de a-mi aprecia mai mult propria munca

- as vrea sa invat portugheza, desi nu stiu la ce mi-ar folosi

- as vrea sa fiu in stare uneori sa spun "nu"

- as vrea sa-i am pe ai mei linga mine cit mai mult timp posibil, o vesnicie daca s-ar putea

- as vrea sa-mi pastrez prietenii tot atit

- as vrea sa-mi pastrez spiritul tinar fara sa cad in ridicol

- as vrea sa nu uit

- as vrea sa calatoresc in Spania, Portugalia, Mexic si America de Sud (fara Guyana, Surinam si Guyana Franceza)

- as vrea sa traiesc intr-o lume mai putin cinica, mai putin "politically correct", mai putin falsa, cu infinit mai putina suferinta

- as vrea sa gresesc cit mai putin, fata de mine, fata de ceilalti, fata de lumea intreaga

... si probabil multe alte lucruri care imi alearga acum prin minte, dar nu pot sa le apuc.

Casa din vis

Rasfoiesc catalogul Ikea. L-am gasit, la fel ca toata lumea, atirnat de clanta usii, intr-o punguta transparenta, si m-am bucurat ca un plod. Dau peste o bucatarie care-mi place la nebunie. E cu fete din lemn masiv, un pic lustruit, si cu geamuri la corpurile suspendate. Delicioasa! Cit costa? 43 de milioane. Ma rog, un pic cam mult, dar ce frumoasa e! Ce dimensiuni are? Lungime: 3,30 metri. Oops! Bucataria mea are doar 2,80. Iar daca scad si aragazul... Nu merge, e prea mare... Si cit de misto era... Stai, stai putin! Stai, iti zic! De ce iti trebuie bucatarie? Pai... Nu ai una deja? Din lemn, cu masa si scaune la fel? Ba da, am, dar... Ma intristez instantaneu. Am primit acum vreo citeva saptamini un album cu dormitoare. Super, super! Sint peste o suta, genul de dormitoare in care nu doarme nimeni niciodata, cearceafurile nu se sifoneaza, cuvertura de pe pat si pernutele sint asezate in unghiuri perfecte, decoratiunile se asorteaza de minune, florile din vaze par a nu se vesteji in veci. Imediat imi aleg citeva. Sint senzationale! Stai o clipa, iar te arunci! Nu ti-ai luat dormitor acum nici doi ani? Si e chiar OK! Pai, ba da, mi-am luat, dar... astea sint atit de misto... Iar am dat-o-n bara... Catalogul Quelle, oferta de Paste cica. Ia uite, ce interesant! Suport de umbrele la fel cu cuierul, rama de la oglinda si o comoda draguta cu sertare! Chiar imi place. Cit e? Nu mai fac socoteala. De fapt, am cuier, am oglinda si am chiar si suport de umbrele, l-am luat saptamina trecuta din Bamboo, era ultimul. Realizez ca, acum, practic, nu-mi mai trebuie nimic in casa. Mi-a luat ani intregi pina sa ajung sa spun asa ceva, dar, in fine, pot s-o fac. Nu mai am nici o lista de pe care sa mai tai cite ceva, o data la cinci ani. Ar trebui sa fiu multumita. Intr-un fel, chiar sint. E locul meu, poate nu la fel ca in reviste, dar e al meu. A, si inca ceva. Nu e adevarat ca nu-mi mai trebuie nimic in casa. Am nevoie de o chestie. Se cheama, simplu: vizitatori.

Au pus gratii florilor

Cind am vazut primii muguri pe crengi, am tresarit. Erau atit de mici incit puteai crede ca pomul are doar o usoara forma de varicela vegetala. Au crescut, zi de azi, apoi au plesnit cu un fisiit usor, ca de balon spart. Un zgomot senin si reconfortant care coloreaza noaptea si care acopera dimineata. Au aparut si florile, mici, mirositoare frumos si proaspat, delicate, efemere. Oricit as negocia cu termenii, nu-mi vine in cap decit un cuvint: minunat. Primavara ma ia mereu prin surprindere. Ma smulge din letargia hibernala cu bruschetea delicioasa a florilor care se nasc sub ochii mei. Ma smulge, ma scutura, imi da doua palme si ma trimite pe strazi. Sa adun soare palid intr-o cutiuta, sa-mi fac provizii de iarba tinara, sa-mi spal privirea cu spuma de nori albi. Florile se zaresc printre gratii. E ceea ce primavara nu admite niciodata. Sa i se inchida supusii. Imi vine sa pling. Cum vor iesi ele din inchisoare? Cine le va reteza lacatele si le va slabi catusele? Disperare... Of, ce timpita! E chiar pe dos. Inchisoarea e sufrageria mea, iar gratiile ma tin pe mine prizoniera. Si nici macar primvara nu ma poate elibera.

Fals jurnal de calatorie (1)

1990 - Israel. Prima iesire din tara. A fost un soc. Am stat o luna de zile la unchiul meu, linga Tel Aviv, impreuna cu mama si frate-miu. Fara un ban in buzunar fiindca la noi se dadeau 75 de dolari de om, insa i-am capatat la multa vreme dupa ce ne-am intors. Am vazut, am tinjit, am savurat. N-am putut sa intru in biserica din Nazareth pentru ca aveam un maiou decoltat si fusta scurta. Am suspinat, dar m-am invatat minte. De a doua zi m-am imbracat adecvat, ca sa nu mai ratez si altceva. Tot ce vedeam mi se lipea de minte. Ierusalimul intortocheat, Haifa cea frumoasa, asezata intre munte si mare (e in poza), lacul Kinneret, granita cu Iordania, pe care am banuit-o un fel de gard al unei proprietati private (si chiar asa era!), shuk-ul colorat cu tarabele diverse, cu arome impletite (abia atunci vedeam o taraba cu peste linga una cu flori), portul Jaffa, de unde am cumparat raci mititei, supermarketul Ramat Gan, unde era sa mai pierd de zeci de ori, vitrinele la care ma holbam un pic mai mult decit ar fi trebuit, ca sa aud imediat vocea lui unchi-miu: "Vrei ceva? Zi daca vrei!". Voiam, dar nu puteam sa zic. Voiam multe. Totul era nou. Kinley de mango, care a ramas sucul meu preferat, desi nu l-am mai gasit nicaieri dupa aceea, religiosii cu perciuni cirliontati si palarii negre, rotunde, autobuzele care ne duceau aproape de Mediterana cea incredibil de albastra, oamenii care strigau inainte de statii: "Rega, rega!" (pina la urma am aflat ca inseamna "aici"), pita in loc de piine, Rosh Hashana, anul lor nou, cind se gatesc mincaruri dulci (mi-a venit sa vars dupa puiul cu miere, nuci si stafide). Totul. Am vazut o singura cladire partial distrusa din cauza unei explozii care s-a petrecut chiar in perioada cit am stat noi acolo. Am plecat nebuna si am ajuns intr-un Bucuresti cenusiu, murdar, apasator. Mi-au trebuit luni intregi ca sa scap de mirosul marii din nari, sa uit strazile luminate, sa nu mai salivez dupa Kinley de mango. Si mi-am dorit un ca Bucurestiul sa devina alt oras.

Tacones Lejanos... Muy, muy lejanos

N-am putut sa merg niciodata pe tocuri. Sint impiedicata. Sint bleaga. Anul trecut, am vrut neaparat sa-mi iau niste sandale cu talpa ortopedica mai inalta. Era un soi de tel. Gaseam cite unele care-mi placeau, le probam si, dupa doua minute de fitiit prin magazin, cedam fizic si nervos. Genunchi moi, gambe tremurinde, bubuit in urechi, sudoare fina pe la timple, ameteli. Nu pot, nu pot si gata. Cu cit sint mai aproape de sol, cu atit ma simt mai sigura. Sa pasesc cu toata talpa, nu pe o suprafata de nici un centimetru patrat. Sa pot sa merg repede fara sa-mi sucesc gleznele si sa cad in nas. Mi-as fi dorit eu sa fiu mai inalta, iar tocurile erau o solutie. Interzisa, din pacate. Sau din fericire. Ma scutesc singura de emotii. De o vesnica negociere cu asfaltul, cu scarile, cu gresia. Totusi... As vedea "Tacones Lejanos" de inca o suta de ori. E Almodovar-ul ala mai tinar, mai sfios, inca nepervertit total (in filme, vreau sa zic), inca nu truculent. Dar sugestiv, atent la detalii, puternic in mesaj. Sint doua imagini pe care le pastrez in vitrina din aceasta pelicula. Amprenta de ruj a mamei, Betty, pe podeaua scenei, peste care cade o lacrima mare, groasa, aproape o mica baltoaca. Asta e prima. Si picioarele incaltate in pantofi rosii cu toc inalt, pe care mama si fiica, Rebecca, le vad de la demisol, in dreptul ferestrei, in penultima secventa. Sint precum doua dorinte. Una realizabila, inca mai pot plinge, inca folosesc ruj. A doua nu. Tocurile inalte nu sint pentru mine.

Cu mine cine tine?

Nu pot sa ma uit la o transmisiune sportiva fara sa tin cu cineva. Daca n-am in mod special un favorit, il gasesc pe loc. Criteriile nu conteaza, sint la fel de spontane. Saptamina trecuta mi-am petrecut-o in mare parte uitindu-ma la snooker si tinind cu un australian, Neil Robertson. Baiatul a ajuns in finala dupa ce batuse trei fosti campioni mondiali. Finala deci... Cu un cvasinecunoscut, Andrew Higginson. Prima sesiune: 6-2 pentru favoritul meu. Scurt, ca la tenis. Sesiunea a doua. 6-3. Hm... 6-4. Nu-i nimic. 6-5. Aoleu! 6-6. Deja panica. 6-7. Sufar. 6-8. Ma relaxez. Realizez ca n-are nici un rost. Ma dadeam cu capul de pereti pentru un pui blond, simpatic, ingimfat si labil. Oare de ce? Pai, tineam cu el. Voiam sa cistige. In fine, prostutul zburlit revine. Bate cu 9-8. E trecut de miezul noptii. Ma bucur. Parca era frate-miu. Si stiu ca nu puteam altcumva. Mereu am tinut cu cineva. Multa vreme am vrut ca Agassi sa-l bata pe Sampras, iar la sfirsitul carierei lui Pete voiam sa fie invers. Tin cu americanii la hochei, la baschet si la atletism. Tin cu Real Madrid. Deseori tin cu sud-americanii, indiferent de sport. Tin cu Figo, oriunde ar juca. Nu e nici o descoperire. De fapt, asa facem si in viata. Intotdeauna tinem cu cineva. Cu mama in certurile cu tata, cu fratele in fata cumnatei, cu o prietena veche in disputa cu alta mai noua, cu barbatul iubit fata in fata cu suspiciunea. Avem iluzia obiectivitatii. Uneori chiar o obtinem. Obiectivitatea... Si uneori, unii ajung ca in "Mystic River". Politistul care stie ca prietenul lui din copilarie a ucis doi oameni si care tace. Pentru ca tine cu amicul lui. Dar poate ca e o exceptie... Nu totul merge la extrem. Si, in final, ma intreb: cu mine cine tine?

Lasitate de ochi caprui

Se privea in oglinda cu ochii aceia caprui, cea mai comuna culoare din lume. Ochi caprui scormonesc in alti ochi caprui. Se uita unii in altii si nu se recunosc. Nu inteleg nimic, dar vad totul. In irisul banal sclipesc stins taceri profunde, vorbe spuse la minie, lacrimi care au curs si nu au spalat nimic, lacrimi ce inca zac acolo, comoara lichida de nepretuit, gesturi facute si regretate, gesturi abtinute si regretate, tradari comise si suferite, potop de erori amestecate in certitudini, tristeti si surisuri paralele. Toata istoria clasica si logica se afla acolo. In ochii banali. Clipesc. Clipeste si oglinda. Genele se zbat, zabrele negre, inchisoarea ochilor. Ridurile din jur, o adevarata geografie asezata pe piele, cu riuri subtiri si canale fine, tresar. Dar ochii cauta in continuare. O intrebare, un raspuns. Poate nici una, nici alta. O raza, asta cauta ei. De care sa se agate, pe care sa se catere, a carei sageata s-o urmeze negresit. Oglinda tace. Secrete grele prin insignifianta lor. Ochii caprui privesc in alti ochi caprui. De fapt, privesc inauntrul lor. Dar vor putea ei vreodata privi drept in niste ochi albastri?

Me, myself and Serena

Am ceva in comun cu Serena Williams. M-am tot gindit la asta in zilele in care am vazut-o jucind la Australian Open si, senzational, cistigind. Desi are fundul mare, desi gifiie deseori dupa un schimb mai lung de mingi, desi sta uneori in spatele terenului si directioneaza totul din bratul acela plin de muschi. Bine, bine, ce am eu in comun cu ea? Va spun acum. Serena n-a vrut sa joace tenis. A facut asta pina la urma pentru ca asa au hotarit parintii. Ei au luat-o de foarte mica, i-au pus racheta in mina si au obligat-o sa fie campioana. Sint convinsa ca nici nu le pasa daca fata si sora-sa, Venus, ar fi strimbat din nas. Eu, cica, sint inginer. Asa scrie pe diploma smulsa cu oaresce eforturi dupa cinci ani in care am invatat lucruri care-mi erau neplacute, straine, de multe ori de neinteles. Am si profesat doi ani, dar, usurare, m-am oprit la atit. Am schimbat la timp macazul. Am avut noroc, cred. Dar mi-am si dorit enorm sa fac altceva. Cit am lucrat "in profesie", am stat la fosta planseta a mamei mele, in intreprinderea unde ea muncise mai mult de 30 de ani. Un birou vechi intr-o incapere veche, cu fisete prafuite, dosare ridate de vreme, parchet care scirtiia la fiecare pas si un aer vetust, dar nu de timpuri bune apuse, ci de timpuri chinuite, anonime, scrisnite. Stateam la planseta aia si imi venea sa innebunesc gindindu-ma ca asta ar putea fi destinul meu pentru 30 de ani de atunci inainte, asa cum se intimplase cu mama. De aia am plecat la prima ocazie ce mi-a tisnit in cale. Asta e asemanarea cu Serena. Faptul ca am urmat profesii pentru ca asa au decis parintii. Deosebirea, tot in acest context? Ca ea, chiar daca nu si-a ascultat vocatia, a devenit o extraordinara jucatoare de tenis. Eu nu as fi ajuns niciodata un inginer bun. Va dati seama ca as fi coordonat macaralele si excavatoarele pe santiere? Dezastru ar fi fost!

Five things you don't know about me

Preiau leapsa (cam tirziu, scuze). Am tot stat si m-am gindit. Imi vin in minte doar lucruri din copilarie, cele petrecute mai incoace le-am cam povestit. In fine, sa vedem ce iese...
1. Aveam vreo cinci ani si stateam la bunici. O casa cu curte mare si frumoasa, plina cu pomi fructiferi, flori, cotet de gaini, sopron pentru lemne. Bunicul meu era fierar si lucra toata ziua. Inca mai existau o gramada de carute, iar el potcovea cai. Printre altele. Habar n-aveam pe atunci ce lucruri fascinante traiam. Cert e ca-mi trecuse prin cap ca vreau o piscina in curte. I-am zis bunicului si el a raspuns asa cum o facea de multe ori: "Tu-ti soarele tau de copil, lasa-ma-n pace cu timpeniile astea!". In noaptea ce a urmat, m-am trezit pe la 2 ca sa ma apuc sa-mi sap eu piscina (ochisem in sopron o lopata). Am vrut sa escaladez geamul (dormeam intr-o camera cu o fereastra plasata foarte sus), dar am facut zgomot. S-a trezit bunica, evident. M-am ales cu o bataie cu linia subtire si tare de lemn. Am fost suparata zile intregi. Nu intelegeam ce e asa de greu sa avem si noi o piscina. Acum nu mai vreau.
2. In scoala, in clasele mici, eram foarte chiulangioaica. Mereu inventam scuze ca sa lipsesc macar o zi: ca ma doare capul, ca ma doare stomacul, ca sint rosie in git etc. Brusc, in clasa a cincea, am devenit extrem de responsabila. Voiam sa ma duc la scoala si cind am avut varicela, adica la aproape 14 ani. Nu m-au lasat.
3. Am incercat sa invat sa inot la 20 de ani. Tocmai cind ma aruncase instructorul in bazinul adinc de la Tineretului, s-au terminat lectiile, pleca omul in concediu. Am prins doar o zi de inot adevarat. Azi nu pot sa spun ca stiu sa ma tin in apa. E un pariu perdut, ca si cel cu invatatul limbii franceze la 30 de ani. Un curs de 10 luni, am prins gramatica, apoi n-am exersat deloc, azi stiu doar sa spun lucruri simple precum: "Je suis très heureuse". In schimb, am invatat spaniola fara sa scriu (Shmeny are o mare contributie aici).
4. Prin 2001 am cunoscut un tip pe net. Mi se parea interesant, scria foarte elaborat si oarecum superior (intotdeauna m-au atras tipii care m-au provocat din punct de vedere intelectual). Dupa vreo doua luni de schimbat mail-uri, am decis sa ne intilnim. Inconstienta, am ales eu locul si ora: la 9 seara, o banca din Cismigiu, chiar linga unul dintre poduri. Tipul m-a rugat sa nu ma uit la el. Am fumat o tigara, doua, iar la un moment dat am vazut niste pantofi negri apropiindu-se de mine. S-a asezat linga mine pe banca, m-a mingiiat pe fata. Eram curioasa, asa ca m-am uitat la el. Inca il pot descrie. S-a ridicat, a plecat si asta a fost. Mi-a mai scris o data sau de doua ori. Dupa indelungi dezbateri, l-am declarat nebun. Mult mai tirziu, am aflat intimplator ca o alta prietena de-a mea corespondase cu el. Ea n-avea insa rabdarea de a-i citi, ca sa citez, "cearsafurile" pe care le scria.
5. Am iubit mult doi barbati. Ambii insurati.
Cam atit...

Cusca

Fiori ciudati, gust strain pe gura, zimbete prostesti. Senzatie de frig. Senzatie de teama. O teama bucuroasa si imbecila. Ochi lipiti pe telefon, ginduri risipite aiurea, in reverii ce se nasc spontan si navalitor, apoi se alimenteaza, flaminde, inconstiente, una din alta. Pinda si asteptare. Lene si nerabdare. Sufletul topaie, se zbate, vrea sa iasa din cusca, habar n-are ce-l asteapta. El e fericit. E naiv. Crede. Nu aude, cauta si gaseste explicatii, le valideaza in mod absurd. Realitatea ii striga in ureche, dar el marsaluieste mai departe, surd si ferm, pina pe marginea prapastiei. Apoi, brusc, totul devine luminos. Luminos de intunecat. Tot ce n-a vazut ii sare in ochi, strident, urlator, crud. Il taie felii pe el, pe suflet, fara nici o urma de remuscare. Ii ride in fata, ii scoate limba, ii arata timpla cu degetul. Iar sufletul se coscoveste, se stringe, fuge inapoi in cusca. Trage usa dupa el, incuie si azvirle cheia departe, acolo unde nimeni n-o mai poate gasi niciodata. Lacrimile nu-s de ajuns. Dar curg in nestire. Zi dupa zi si minut de minut. Timpul asaza pansamente acolo unde rana se casca hida, ca gura aia straina ce statuse cindva peste buzele tale. E ca in "O dragoste" de Buzzati, nu personajul principal, ci altul, efemer, dar al carui exemplu eroul vrea sa-l urmeze. Intr-o zi, iti dai seama ca te-ai vindecat. Nu stii cind, cum, stii doar ca nu te mai doare. Ai ramas cu sufletul intact. Intact de uscat ce e. Si timpul pune minute, zile, ani intre tine si sufletul tau. Pina cind, azi, miine, ieri, saptamina viitoare, altcineva a gasit cheia si zgirie cu ea gratiile custii. Dar eu n-am sa-l las inauntru.

Ceai salvator

2005 a fost unul dintre cei mai ciudati ani ai mei. Anul decaderii, delasarii, epuizarii fizice, anul disperarii, spaimelor atroce, al intoxicatiei (pe bune), al injectiilor cu steroizi ca sa-mi treaca intoxicatia, anul in care am fost eu cel mai putin din viata mea. Cu exceptia cartilor si a prietenilor. Sau prietenilor si cartilor. Dupa asemenea belea, m-am ales insa si cu ceva bun. Cind nu mai stiam ce sa fac cu mine insami, imi trinteam un ceai de tei. Si, autosugestie sau nu, dupa ce il beam ma simteam mai bine. Apoi o luam de la capat. Parca traiam pe o insula neprimitoare. In fine. De atunci, am inceput sa citesc mai mult si sa beau mult ceai. Fara vreun scop anume. Am descoperit ca-mi place. Chiar si vara sau poate mai ales vara. Si, ca de-acum ma cunoasteti, nu m-am oprit la banalul tei. Pe masa din bucatarie stau in echilibru fragil trei turnuri cu cutii de ceai. Toate combinatiile, multe fructe. Stiti ce bun e ceaiul de zmeura? Dar preferatul meu e cel de vanilie de la Teekane. Senzational! Recent am mai descoperit unele, care au un pic de rom, scortisoara, coaja de portocala, un deliciu! Mai mult, am primit si o cana speciala pentru infuzie (multumesc, Luc). Industria evolueaza. Asa ca sfatul meu de om patit e: beti ceai cind sinteti deprimati, bolnavi, veseli, agitati, pesimisti, optimisti, melancolici, neincrezatori, apatici, furiosi, calmi, dezorientati, treji, somnolenti, obositi. Ca si mine, va veti simti mai bine. Macar o vreme.

Cum sa dai vestea?

L-am vazut o singura data pe Ciprian. In octombrie 1989. Si mi s-a parut ca e cel mai frumos tip din lume. Nu intelegeam de ce Anca, amica mea si colega de facultate, se despartise de el. Dar probabil ca lucrurile nu sint mereu atit de simple pe cit ni se par noua, cei care privim din afara. Nu ramii linga cineva doar pentru ca e inalt, frumos, student la Academia Militara in anul IV. Iar el nu cauta neaparat o fata draguta, blonda natural si cu ochi albastri. In fine... Ceva a fost, ceva s-a destramat. A venit decembrie, a venit Revolutia (inca nu stiu sa-i spun altfel), a venit ianuarie. Mi-a cazut in miini un ziar, parca Tineretul liber, in care un student la Academia Militara povestea prin ce trecuse in noaptea de 23 decembrie, in fata sediului MApN, pe care el si colegii lui fusesera trimisi sa-l apere. O istorisire atit de frusta, cu atita emotie incit ti se facea parul maciuca. Parca traiam si eu deruta, frica, disperarea acelor pusti de virsta mea, carora li se pusesera niste arme in mina si fusesera condamnati de la prima comanda: "Foc!". Pe care nu se stie nici cine, nici de ce si nici impotriva cui fusese data. Ziarul mi-a inghetat realmente in miini cind am ajuns la o enumerare. Acolo am regasit un nume, Ciprian P., care mi-a ars retina. Fara sa am vreo certitudine, am simtit ca era el, baiatul acela frumos si inalt. Habar n-aveam daca Anca stia. Aveam insa 21 de ani si minte putina. Am sunat-o. Nu stia. I-am dat eu vestea. Adica i-am dezvaluit banuiala, cruzimea rezultatului meu de detectiv meschin. Nu mai stiu exact cum a reactionat, cred ca simtit nevoia sa verifice. Stiu sigur insa ca, in momentul in care am inchis telefonul, eu m-am simtit mizerabil. 14 ani mai tirziu, cineva mi-a dat vestea mortii unei prietene foarte bune intr-un stil mult mai abrupt. Aproape ca pe o stire de senzatie. Am izbucnit intr-un plins care nu s-a potolit ore intregi si instantaneu l-am urit. Nu mai aveam 21 de ani si poate, intre timp, si mintea mea crescuse putin.