De ce?
Am si eu "de ce?"-urile mele. Nu sint profunde ca ale amicului Marian. Sint prozaice. De ce ma infasor in furtunul de la aspirator ori de cite ori fac curatenie? De ce am in baie 11 geluri de dus si 6 spume si parca tot mi-as mai cumpara? De ce caut mereu sa-mi asortez unghiile cu rujul si cu carioca pe care o folosesc ca sa scriu? De ce cind tai o felie de pepene lama cutitului o ia, inevitabil, strimb la un moment dat? De ce sint plina de vinatai? De ce imi aranjez cartile in bibilioteca in ordine alfabetica? De ce am tot felul de pungi pe jos, direct pe covor? De ce imi place sa-mi privesc labele picioarelor, dar ma uit in primul rind la miinile barbatilor din jurul meu? De ce pling atit de putin? De ce rid atit de rar? De ce urasc sunetul telefonului, iar cind tace il doresc? De ce nu stiu cita sare sa pun in mincare? De ce am invatat sa injur? De ce atita ordine si atita dezordine? Of... sint geamana.

Obsesie
Unghii. Unghii lungi, tari si indraznete. Unghii obraznice. Unghii colorate. Neaparat. Unghii ale caror degete string cearceaful si-l storc si-l mototolesc si-l netezesc si-l rup, facindu-l martor al clipelor de dragoste. Unghii care taie. Unghii care scormonesc. Unghii care cheama. Unghii care alunga. Unghii care intreaba si unghii care raspund. Unghii care se fring. Care pling. Unghii-eticheta si unghii-simbol. Unghii moarte, tinjind dupa un strop de apa si unul de afectiune. Unghii stralucitoare care zgirie spatele iubitului. Nu exista imagine mai senzuala.

Mentira... mi vida
"Mentira mi vida lo que se da y no se mira... Mentira prohibida debilidad que me domina... Mentiras hundidas flagelo que mi corazón no olvida... Mentira las tentaciones destructivas...
Mentira servida en vino y pan de cada día... Mentira atrevida bolero de mi corazón... Amarga saliva sabor a culpa y agonía..."
Minciuna de fiecare zi. M-am mintit ca am fost fericita. Sau poate am fost. Dar a durat putin. Clipe rupte ici si colo, clipe colorate, stralucitoare, mozaic de senzatii, amestec de dorinte, savoare strepezita a divinului. M-am mintit ca nu-mi pasa. Ipocrizie cu rinjet de lynx. Indiferenta machiata cu cel mai bun fond de ten. Verticalitate care se plateste cu dureri in cocoasa. Tahicardie potolita cu ceai de tei sarat de la lacrimi. M-am mintit ca asa trebuie sa fie. Si mi-a fost de ajuns. Cortina inselatoare de fum ce coboara peste ginduri si le asfixiaza.
Pina la urma, dintre toti si toate, cea mai mare mincinoasa e speranta. Dar eu n-am curajul sa-i urlu asta in fata, s-o bruschez cu vehementa, s-o anesteziez cu un pumn. Mi-e teama sa n-o ucid. Ar fi prea de tot.
"Mentira servida en vino y pan de cada día". M-am mintit cind am spus ca speranta e cea mai mare mincinoasa. Dar am avut dreptate.

México, México
As vrea sa merg in Mexic. De ce? Habar n-am. Nu stiu mare lucru despre Mexic. Am citit "Sub vulcan" si mi-am construit o imagine despre Popocatepetl si Ixtaccihuatl, vulcani impunatori, fermecatori, inspaimintatori, misteriosi. Am citit-o pe Laura Esquivel cu a ei "Ca apa pentru ciocolata" si am ramas cu gust de vraja pe limba. Ori de cite ori vad un tradafir, imi amintesc de mincarea afrodisiaca gatita de Tita, prepelita cu petale de trandafir. Si imi mai amintesc ca orice iubire uriasa se termina in flacari. L-am citit pe Carlos Fuentes si am descoperit ca se pot scrie telenovele fascinante. "Jiltul vulturului" e o telenovela in scrisori in care il afli pe mexicanul politician universal: intrigant, veros, dispus la crima, la tradare, la umilinta, plin de secrete si care nu semneaza nici un document pentru a nu fi judecat atunci cind nu se va mai afla la putere. L-am citit pe Max Frisch, care, in "Homo faber", descrie trecerea eroului sau printr-un Mexic sarac, cu oameni ce se imbata in cantinas, muncesc, traiesc banal si nu cer mare lucru, poate un pahar cu mescal, si mor la fel de anodin cum au vietuit.
Am fost cel mai aproape de Mexic atunci cind, la festivitatea de deschidere a Olimpiadei de la Atena, am avut-o drept vecina de scaun pe Rosalinda Coronado, o ziarista din Ciudad de Mexico. Incredibil personaj. 120 de kilograme, par negru inspicat cu fire argintii lung pina la solduri, o mustacioara proeminenta, unghii ingalbenite de tutun si o scobitoare nescoasa din ambalajul de plastic pe care a molfait-o incontinuu. Din cind in cind, mai trageam cu ochiul in laptop-ul ei. Scria frumos Rosalinda. Metafore sensibile si surprinzatoare, comparatii dulci ca mierea, sugestii vizuale puternice, mici filosofii de bun simt. Si nu copia de undeva, nu, le scotea din capul ei, cel care sugea scobitoarea.
Poate ca asta e, de fapt, Mexicul. Un suflet sensibil vegheat de zei azteci, de vulcani cu nume complicate, de oameni care sorb tequila, de femei precum Rosalinda. Un mister incintator. De aceea vreau sa merg acolo. Sa vad cu ochii mei minunea.

Nefoamea mea
Amélie Nothomb spune: "Foamea sint eu". Dar ce e, de fapt, foamea? Nevoie, dorinta, asteptare, neliniste, emotie, alegere. Rar mi-e foame de mincare. N-am maturitatea sau naivitatea sau nebunia sau normalitatea de a ma extazia in fata unei farfurii cu sarmale ce transpira aburi aromitori. Maninc pentru ca trebuie. Maninc pentru ca, uneori, mi-e foame. O foame liliputana. O foame ce poate fi stinsa cu o tigara si o gura de apa. Minerala sau nu. Maninc pentru ca o cere creierul sau pentru ca o cere stomacul. Intre cei doi e o lupta continua. Nici unul nu vrea intietatea. Sint politicosi unul cu altul. Se invita care sa treaca in fata. Isi dau usoare ghionturi si isi plaseaza zimbete condescendent-perfide. Nu-i nimic. Trece cu o felie de sunca extrasa din frigider la 2 noaptea, cind stomacul si creierul si-au dat mina si merg la culcare.
Foamea e, de fapt, altceva. Ca si scriitoarea asta belgiana care e cu un an mai mare decit mine, cred ca foame inseamna pasiune ce desfide ciocolata, dar ii stimeaza pe oameni. Care rinjeste batjocoritor fripturii, dar ii suride cartilor. Care uraste maioneza, insa adora conversatia. Asta e foamea mea.