Casa din vis

Rasfoiesc catalogul Ikea. L-am gasit, la fel ca toata lumea, atirnat de clanta usii, intr-o punguta transparenta, si m-am bucurat ca un plod. Dau peste o bucatarie care-mi place la nebunie. E cu fete din lemn masiv, un pic lustruit, si cu geamuri la corpurile suspendate. Delicioasa! Cit costa? 43 de milioane. Ma rog, un pic cam mult, dar ce frumoasa e! Ce dimensiuni are? Lungime: 3,30 metri. Oops! Bucataria mea are doar 2,80. Iar daca scad si aragazul... Nu merge, e prea mare... Si cit de misto era... Stai, stai putin! Stai, iti zic! De ce iti trebuie bucatarie? Pai... Nu ai una deja? Din lemn, cu masa si scaune la fel? Ba da, am, dar... Ma intristez instantaneu. Am primit acum vreo citeva saptamini un album cu dormitoare. Super, super! Sint peste o suta, genul de dormitoare in care nu doarme nimeni niciodata, cearceafurile nu se sifoneaza, cuvertura de pe pat si pernutele sint asezate in unghiuri perfecte, decoratiunile se asorteaza de minune, florile din vaze par a nu se vesteji in veci. Imediat imi aleg citeva. Sint senzationale! Stai o clipa, iar te arunci! Nu ti-ai luat dormitor acum nici doi ani? Si e chiar OK! Pai, ba da, mi-am luat, dar... astea sint atit de misto... Iar am dat-o-n bara... Catalogul Quelle, oferta de Paste cica. Ia uite, ce interesant! Suport de umbrele la fel cu cuierul, rama de la oglinda si o comoda draguta cu sertare! Chiar imi place. Cit e? Nu mai fac socoteala. De fapt, am cuier, am oglinda si am chiar si suport de umbrele, l-am luat saptamina trecuta din Bamboo, era ultimul. Realizez ca, acum, practic, nu-mi mai trebuie nimic in casa. Mi-a luat ani intregi pina sa ajung sa spun asa ceva, dar, in fine, pot s-o fac. Nu mai am nici o lista de pe care sa mai tai cite ceva, o data la cinci ani. Ar trebui sa fiu multumita. Intr-un fel, chiar sint. E locul meu, poate nu la fel ca in reviste, dar e al meu. A, si inca ceva. Nu e adevarat ca nu-mi mai trebuie nimic in casa. Am nevoie de o chestie. Se cheama, simplu: vizitatori.

Au pus gratii florilor

Cind am vazut primii muguri pe crengi, am tresarit. Erau atit de mici incit puteai crede ca pomul are doar o usoara forma de varicela vegetala. Au crescut, zi de azi, apoi au plesnit cu un fisiit usor, ca de balon spart. Un zgomot senin si reconfortant care coloreaza noaptea si care acopera dimineata. Au aparut si florile, mici, mirositoare frumos si proaspat, delicate, efemere. Oricit as negocia cu termenii, nu-mi vine in cap decit un cuvint: minunat. Primavara ma ia mereu prin surprindere. Ma smulge din letargia hibernala cu bruschetea delicioasa a florilor care se nasc sub ochii mei. Ma smulge, ma scutura, imi da doua palme si ma trimite pe strazi. Sa adun soare palid intr-o cutiuta, sa-mi fac provizii de iarba tinara, sa-mi spal privirea cu spuma de nori albi. Florile se zaresc printre gratii. E ceea ce primavara nu admite niciodata. Sa i se inchida supusii. Imi vine sa pling. Cum vor iesi ele din inchisoare? Cine le va reteza lacatele si le va slabi catusele? Disperare... Of, ce timpita! E chiar pe dos. Inchisoarea e sufrageria mea, iar gratiile ma tin pe mine prizoniera. Si nici macar primvara nu ma poate elibera.

Fals jurnal de calatorie (1)

1990 - Israel. Prima iesire din tara. A fost un soc. Am stat o luna de zile la unchiul meu, linga Tel Aviv, impreuna cu mama si frate-miu. Fara un ban in buzunar fiindca la noi se dadeau 75 de dolari de om, insa i-am capatat la multa vreme dupa ce ne-am intors. Am vazut, am tinjit, am savurat. N-am putut sa intru in biserica din Nazareth pentru ca aveam un maiou decoltat si fusta scurta. Am suspinat, dar m-am invatat minte. De a doua zi m-am imbracat adecvat, ca sa nu mai ratez si altceva. Tot ce vedeam mi se lipea de minte. Ierusalimul intortocheat, Haifa cea frumoasa, asezata intre munte si mare (e in poza), lacul Kinneret, granita cu Iordania, pe care am banuit-o un fel de gard al unei proprietati private (si chiar asa era!), shuk-ul colorat cu tarabele diverse, cu arome impletite (abia atunci vedeam o taraba cu peste linga una cu flori), portul Jaffa, de unde am cumparat raci mititei, supermarketul Ramat Gan, unde era sa mai pierd de zeci de ori, vitrinele la care ma holbam un pic mai mult decit ar fi trebuit, ca sa aud imediat vocea lui unchi-miu: "Vrei ceva? Zi daca vrei!". Voiam, dar nu puteam sa zic. Voiam multe. Totul era nou. Kinley de mango, care a ramas sucul meu preferat, desi nu l-am mai gasit nicaieri dupa aceea, religiosii cu perciuni cirliontati si palarii negre, rotunde, autobuzele care ne duceau aproape de Mediterana cea incredibil de albastra, oamenii care strigau inainte de statii: "Rega, rega!" (pina la urma am aflat ca inseamna "aici"), pita in loc de piine, Rosh Hashana, anul lor nou, cind se gatesc mincaruri dulci (mi-a venit sa vars dupa puiul cu miere, nuci si stafide). Totul. Am vazut o singura cladire partial distrusa din cauza unei explozii care s-a petrecut chiar in perioada cit am stat noi acolo. Am plecat nebuna si am ajuns intr-un Bucuresti cenusiu, murdar, apasator. Mi-au trebuit luni intregi ca sa scap de mirosul marii din nari, sa uit strazile luminate, sa nu mai salivez dupa Kinley de mango. Si mi-am dorit un ca Bucurestiul sa devina alt oras.

Tacones Lejanos... Muy, muy lejanos

N-am putut sa merg niciodata pe tocuri. Sint impiedicata. Sint bleaga. Anul trecut, am vrut neaparat sa-mi iau niste sandale cu talpa ortopedica mai inalta. Era un soi de tel. Gaseam cite unele care-mi placeau, le probam si, dupa doua minute de fitiit prin magazin, cedam fizic si nervos. Genunchi moi, gambe tremurinde, bubuit in urechi, sudoare fina pe la timple, ameteli. Nu pot, nu pot si gata. Cu cit sint mai aproape de sol, cu atit ma simt mai sigura. Sa pasesc cu toata talpa, nu pe o suprafata de nici un centimetru patrat. Sa pot sa merg repede fara sa-mi sucesc gleznele si sa cad in nas. Mi-as fi dorit eu sa fiu mai inalta, iar tocurile erau o solutie. Interzisa, din pacate. Sau din fericire. Ma scutesc singura de emotii. De o vesnica negociere cu asfaltul, cu scarile, cu gresia. Totusi... As vedea "Tacones Lejanos" de inca o suta de ori. E Almodovar-ul ala mai tinar, mai sfios, inca nepervertit total (in filme, vreau sa zic), inca nu truculent. Dar sugestiv, atent la detalii, puternic in mesaj. Sint doua imagini pe care le pastrez in vitrina din aceasta pelicula. Amprenta de ruj a mamei, Betty, pe podeaua scenei, peste care cade o lacrima mare, groasa, aproape o mica baltoaca. Asta e prima. Si picioarele incaltate in pantofi rosii cu toc inalt, pe care mama si fiica, Rebecca, le vad de la demisol, in dreptul ferestrei, in penultima secventa. Sint precum doua dorinte. Una realizabila, inca mai pot plinge, inca folosesc ruj. A doua nu. Tocurile inalte nu sint pentru mine.