Five things you don't know about me

Preiau leapsa (cam tirziu, scuze). Am tot stat si m-am gindit. Imi vin in minte doar lucruri din copilarie, cele petrecute mai incoace le-am cam povestit. In fine, sa vedem ce iese...
1. Aveam vreo cinci ani si stateam la bunici. O casa cu curte mare si frumoasa, plina cu pomi fructiferi, flori, cotet de gaini, sopron pentru lemne. Bunicul meu era fierar si lucra toata ziua. Inca mai existau o gramada de carute, iar el potcovea cai. Printre altele. Habar n-aveam pe atunci ce lucruri fascinante traiam. Cert e ca-mi trecuse prin cap ca vreau o piscina in curte. I-am zis bunicului si el a raspuns asa cum o facea de multe ori: "Tu-ti soarele tau de copil, lasa-ma-n pace cu timpeniile astea!". In noaptea ce a urmat, m-am trezit pe la 2 ca sa ma apuc sa-mi sap eu piscina (ochisem in sopron o lopata). Am vrut sa escaladez geamul (dormeam intr-o camera cu o fereastra plasata foarte sus), dar am facut zgomot. S-a trezit bunica, evident. M-am ales cu o bataie cu linia subtire si tare de lemn. Am fost suparata zile intregi. Nu intelegeam ce e asa de greu sa avem si noi o piscina. Acum nu mai vreau.
2. In scoala, in clasele mici, eram foarte chiulangioaica. Mereu inventam scuze ca sa lipsesc macar o zi: ca ma doare capul, ca ma doare stomacul, ca sint rosie in git etc. Brusc, in clasa a cincea, am devenit extrem de responsabila. Voiam sa ma duc la scoala si cind am avut varicela, adica la aproape 14 ani. Nu m-au lasat.
3. Am incercat sa invat sa inot la 20 de ani. Tocmai cind ma aruncase instructorul in bazinul adinc de la Tineretului, s-au terminat lectiile, pleca omul in concediu. Am prins doar o zi de inot adevarat. Azi nu pot sa spun ca stiu sa ma tin in apa. E un pariu perdut, ca si cel cu invatatul limbii franceze la 30 de ani. Un curs de 10 luni, am prins gramatica, apoi n-am exersat deloc, azi stiu doar sa spun lucruri simple precum: "Je suis très heureuse". In schimb, am invatat spaniola fara sa scriu (Shmeny are o mare contributie aici).
4. Prin 2001 am cunoscut un tip pe net. Mi se parea interesant, scria foarte elaborat si oarecum superior (intotdeauna m-au atras tipii care m-au provocat din punct de vedere intelectual). Dupa vreo doua luni de schimbat mail-uri, am decis sa ne intilnim. Inconstienta, am ales eu locul si ora: la 9 seara, o banca din Cismigiu, chiar linga unul dintre poduri. Tipul m-a rugat sa nu ma uit la el. Am fumat o tigara, doua, iar la un moment dat am vazut niste pantofi negri apropiindu-se de mine. S-a asezat linga mine pe banca, m-a mingiiat pe fata. Eram curioasa, asa ca m-am uitat la el. Inca il pot descrie. S-a ridicat, a plecat si asta a fost. Mi-a mai scris o data sau de doua ori. Dupa indelungi dezbateri, l-am declarat nebun. Mult mai tirziu, am aflat intimplator ca o alta prietena de-a mea corespondase cu el. Ea n-avea insa rabdarea de a-i citi, ca sa citez, "cearsafurile" pe care le scria.
5. Am iubit mult doi barbati. Ambii insurati.
Cam atit...

Cusca

Fiori ciudati, gust strain pe gura, zimbete prostesti. Senzatie de frig. Senzatie de teama. O teama bucuroasa si imbecila. Ochi lipiti pe telefon, ginduri risipite aiurea, in reverii ce se nasc spontan si navalitor, apoi se alimenteaza, flaminde, inconstiente, una din alta. Pinda si asteptare. Lene si nerabdare. Sufletul topaie, se zbate, vrea sa iasa din cusca, habar n-are ce-l asteapta. El e fericit. E naiv. Crede. Nu aude, cauta si gaseste explicatii, le valideaza in mod absurd. Realitatea ii striga in ureche, dar el marsaluieste mai departe, surd si ferm, pina pe marginea prapastiei. Apoi, brusc, totul devine luminos. Luminos de intunecat. Tot ce n-a vazut ii sare in ochi, strident, urlator, crud. Il taie felii pe el, pe suflet, fara nici o urma de remuscare. Ii ride in fata, ii scoate limba, ii arata timpla cu degetul. Iar sufletul se coscoveste, se stringe, fuge inapoi in cusca. Trage usa dupa el, incuie si azvirle cheia departe, acolo unde nimeni n-o mai poate gasi niciodata. Lacrimile nu-s de ajuns. Dar curg in nestire. Zi dupa zi si minut de minut. Timpul asaza pansamente acolo unde rana se casca hida, ca gura aia straina ce statuse cindva peste buzele tale. E ca in "O dragoste" de Buzzati, nu personajul principal, ci altul, efemer, dar al carui exemplu eroul vrea sa-l urmeze. Intr-o zi, iti dai seama ca te-ai vindecat. Nu stii cind, cum, stii doar ca nu te mai doare. Ai ramas cu sufletul intact. Intact de uscat ce e. Si timpul pune minute, zile, ani intre tine si sufletul tau. Pina cind, azi, miine, ieri, saptamina viitoare, altcineva a gasit cheia si zgirie cu ea gratiile custii. Dar eu n-am sa-l las inauntru.

Ceai salvator

2005 a fost unul dintre cei mai ciudati ani ai mei. Anul decaderii, delasarii, epuizarii fizice, anul disperarii, spaimelor atroce, al intoxicatiei (pe bune), al injectiilor cu steroizi ca sa-mi treaca intoxicatia, anul in care am fost eu cel mai putin din viata mea. Cu exceptia cartilor si a prietenilor. Sau prietenilor si cartilor. Dupa asemenea belea, m-am ales insa si cu ceva bun. Cind nu mai stiam ce sa fac cu mine insami, imi trinteam un ceai de tei. Si, autosugestie sau nu, dupa ce il beam ma simteam mai bine. Apoi o luam de la capat. Parca traiam pe o insula neprimitoare. In fine. De atunci, am inceput sa citesc mai mult si sa beau mult ceai. Fara vreun scop anume. Am descoperit ca-mi place. Chiar si vara sau poate mai ales vara. Si, ca de-acum ma cunoasteti, nu m-am oprit la banalul tei. Pe masa din bucatarie stau in echilibru fragil trei turnuri cu cutii de ceai. Toate combinatiile, multe fructe. Stiti ce bun e ceaiul de zmeura? Dar preferatul meu e cel de vanilie de la Teekane. Senzational! Recent am mai descoperit unele, care au un pic de rom, scortisoara, coaja de portocala, un deliciu! Mai mult, am primit si o cana speciala pentru infuzie (multumesc, Luc). Industria evolueaza. Asa ca sfatul meu de om patit e: beti ceai cind sinteti deprimati, bolnavi, veseli, agitati, pesimisti, optimisti, melancolici, neincrezatori, apatici, furiosi, calmi, dezorientati, treji, somnolenti, obositi. Ca si mine, va veti simti mai bine. Macar o vreme.

Cum sa dai vestea?

L-am vazut o singura data pe Ciprian. In octombrie 1989. Si mi s-a parut ca e cel mai frumos tip din lume. Nu intelegeam de ce Anca, amica mea si colega de facultate, se despartise de el. Dar probabil ca lucrurile nu sint mereu atit de simple pe cit ni se par noua, cei care privim din afara. Nu ramii linga cineva doar pentru ca e inalt, frumos, student la Academia Militara in anul IV. Iar el nu cauta neaparat o fata draguta, blonda natural si cu ochi albastri. In fine... Ceva a fost, ceva s-a destramat. A venit decembrie, a venit Revolutia (inca nu stiu sa-i spun altfel), a venit ianuarie. Mi-a cazut in miini un ziar, parca Tineretul liber, in care un student la Academia Militara povestea prin ce trecuse in noaptea de 23 decembrie, in fata sediului MApN, pe care el si colegii lui fusesera trimisi sa-l apere. O istorisire atit de frusta, cu atita emotie incit ti se facea parul maciuca. Parca traiam si eu deruta, frica, disperarea acelor pusti de virsta mea, carora li se pusesera niste arme in mina si fusesera condamnati de la prima comanda: "Foc!". Pe care nu se stie nici cine, nici de ce si nici impotriva cui fusese data. Ziarul mi-a inghetat realmente in miini cind am ajuns la o enumerare. Acolo am regasit un nume, Ciprian P., care mi-a ars retina. Fara sa am vreo certitudine, am simtit ca era el, baiatul acela frumos si inalt. Habar n-aveam daca Anca stia. Aveam insa 21 de ani si minte putina. Am sunat-o. Nu stia. I-am dat eu vestea. Adica i-am dezvaluit banuiala, cruzimea rezultatului meu de detectiv meschin. Nu mai stiu exact cum a reactionat, cred ca simtit nevoia sa verifice. Stiu sigur insa ca, in momentul in care am inchis telefonul, eu m-am simtit mizerabil. 14 ani mai tirziu, cineva mi-a dat vestea mortii unei prietene foarte bune intr-un stil mult mai abrupt. Aproape ca pe o stire de senzatie. Am izbucnit intr-un plins care nu s-a potolit ore intregi si instantaneu l-am urit. Nu mai aveam 21 de ani si poate, intre timp, si mintea mea crescuse putin.