Frica

Michele are 9 ani si traieste intr-un satuc numit Aqua Traverse. Un satuc format din doar patru case, ceva mai mic cu greu poate exista. Are citiva copii cu care se joaca si unul pe care-l crede prieten. Tocmai acela il va trada, ii va minimaliza secretul pina la valoarea nimicului. Intr-o zi, Michele descopera, din intimplare, un alt copil, tinut intr-o groapa, nemincat, legat de glezna cu un lant gros de fier care-i maltrateaza pielea, acoperit cu o patura fetida si care nu-si poate deschide ochii din cauza crustelor care-i acopera. Aici incepe, de fapt, povestea lui Michele. Din momentul in care destinul lui incepe sa fie apasat de existenta captiva a celuilalt, de promisiunile pe care i le face lui Filippo, de mincarea pe care i-o duce pe furis, de apa pe care i-o da sa bea. Toate astea in timp ce tocmai in casa lui se string sechestratorii. Iar unul dintre ei e tatal lui Michele. Atunci incepe frica pustiului. Frica maladiva, compacta, palpabila, cu sudori prelinse pe timple si fiori care-i ingheata spinarea. Frica de mostrii inchipuiti in mintea lui de copil. Apoi frica de oameni, chiar de cei mai apropiati, pe care ii credea puri si cinstiti. E acel soi de maturizare fortata, ale carei urme adinci si dureroase se vor vedea in anii maturitatii adevarate. In final, impotriva tuturor, Michele isi domina teama si il elibereaza pe Filippo. Va primi in locul lui glontul tras de insusi tatal lui Michele. Dar nu-i va mai fi frica niciodata. Sau poate da. Cind va descoperi din nou ca oamenii nu sint ceea ce par. Ca tradarea e posibila, se napusteste asupra-ti din orice colt. Ca rautatea ia deseori forme extreme. Si pina si un copil de 9 ani poate vedea asta. Sau mai ales el.

P.S. Am terminat ieri cartea "Mie nu mi-e frica" de Niccolò Ammaniti. M-a atins foarte tare si n-am putut s-o las din mina. De mult nu mi s-a mai intimplat sa caut cu ochii in josul paginii ca sa vad ce urmeaza. Acum insa da. Mie mi s-a parut ca merita. Si mie mi-e uneori (deseori) frica de lucruri mult mai marunte.

Stick to the omelette!

Ieri am fost sa-mi cumpar nisip pentru scrumiera. Cu aroma de menta salbatica, e cea mai buna. Fata de la casa din Bamboo, foarte politicoasa, repeta ca un robotel stricat la fiecare client: "Doriti si magnet pentru frigider?". N-au dorit, pina la mine. Am ales un magnet in forma de tigaie cu o omleta inauntru. Mic si simpatic. Fata ma tot imbia si cu niste chiftelute si fripturi in miniatura. Am ramas la omleta si chiar i-am explicat: "Doar atit stiu sa gatesc". Ei bine, am mintit. Stiu sa gatesc si alte lucruri. Care ies OK, dar ma costa pe mine nervi, timp, bucati de piele. Pentru ca nu am indeminare de bucatareasa. Cel mai recent am patit urmatoarele lucruri: orezul cu legume era inghetat si cind l-am pus peste ceapa calita cu bulion, s-a raspindit in bucati mari pe aragaz. Nu tot, dar suficient cit sa apara pe suprafata alba boabe de mazare, boabe de orez, bucati de ardei etc. In fine, l-am adunat, am pus in cratita ce se putea pune si m-a bufnit risul. Putin mai tirziu, m-a bufnit plinsul. Apa fiarta pentru salata de varza de Bruxelles. Fiarta rau. Ce puteam sa fac decit sa trintesc verzisoarele in oala cu apa de la aproximativ juma' de metru inaltime? Imediat m-am improscat cu stropi fierbinti ca naiba, citiva daruindu-mi o arsura minunata de gradul II pe incheietura miinii. Pentru final, uitasem sa scot ficateii de pui din congelator. Erau bocna. Aratau ca o cahla de soba. N-am avut rabdare, i-am trintit in tigaie dupa vreo 5 minute. Alta feerie de stropi. De ulei de data asta. Arsuri mai mici, doar de gradul I. Ma rog, poate n-o sa ma credeti, dar una peste alta, mincarea a iesit nu doar comestibila, ci chiar buna. Desi uneori ma gindesc sa ramin la omlete. Riscul de accidente parca e mai mic.

Rufele se spala in balcon
In fiecare zi trec pe strada Grigore Moisil si observ, din mersul taxiului, un balcon pe la etajul doi. Ingrijit, cu termopane curate si cu o banda de varuiala turcoaz in jurul ferestrelor. Ei bine, in fiecare zi in acel balcon sint rufe la uscat. Every single day. Socant. Blugi, cearceafuri, bluze, prosoape, perdele, de toate. Sint atit de zapacita de spectacolul lucrurilor agatate pe sirma incit nu incetez sa ma intreb: citi oameni locuiesc in apartamentul ala? oare spala toti, cu rindul? de mina sau la masina? or avea o masina din aia uriasa, care merge la foc continuu? or spala si rufele altora? Pentru ca balconul e mereu plin. Asa mi-am amintit de confesiunea intimplatoare a profesoarei mele de istorie din scoala. Intr-o tabara, pe la Breaza cred, mi-a povestit ca ea isi uraste hainele puse la uscat. Ca mereu le atirna pe sirmele de jos ale balconului pentru ca nu suporta sa le vada spinzurate in vazul tuturor. Dupa ce erau uscate si calcate, le iubea din nou. Isi recapatau atributul de "pulover favorit", "fusta pentru mers la teatru", "esarfa care se potriveste cu taiorul bej", "pantalonii de mers la cumparaturi" etc. Si stiti ceva? Cred ca avea dreptate. Rufele expuse parca au ceva vag indecent si umilitor. De acum incolo, nu voi mai privi in balconul meu. Decit atunci cind masina de spalat se odihneste.

Dor de Bucuresti
"Dupa ploaie. Ceata vinata imbraca muntele ca respiratia minerala a unui Golem ce salasluieste in sufletul padurii. Asalteaza si se retrage. Pe ecran se rasfata, in splendoarea-i narcisista si in ciuda imaginii deformate de lampile bolnave, Nicolae Manolescu. Aerul de afara e pur si rece, ca o inghititura de izvor, inauntru e fum si miroase a vetust. Si peste toate se insinueaza, din difuzoare nauce, vocea vibranta a lui Phil Collins. E un amestec indigest de salbaticie si civilizatie, cerul lacrimeaza din nou si mie mi-e dor de Bucuresti. Acolo, cel putin, nu exista iluzia evadarii, te zbati bezmetic in bula ta de sapun fara a izbuti s-o perforezi, dar stii ca efortul e pur exercitiu muscular. Sufletul ramine in cuib." Agenda veche, rinduri scrise acum vreo 10 ani, intr-una dintre primele mele deplasari prin tara. In esenta, nimic nu s-a schimbat. Mereu mi-e dor de Bucuresti, chiar si atunci cind ii bat strazile.