
Zilele trecute mi-am luat trecutul la puricat. Am gasit in sertare vechi relicve de-ale mele si relicve de-ale tale. Pe ale mele le-am pastrat, le-am ascuns in sertare noi, inghesuite intre copertile albastre ale mapelor. Pe ale tale le-am rupt. Bucati mici si mari, cum s-a nimerit. Fara ura, dar si fara remuscari. Odinioara pastram tot ce era al tau si imi pica in mina. Mi se parea ca asa te am pe tine mai aproape, in orice clipa as fi simtit nevoia. Acum nu-mi mai pasa. Nici de trecutul comun, nici de trecutul tau in care ratacesc si eu, biet pion bun de scos in fata si de sacrificat pentru alte dame. Am atins indiferenta. Mi-e bine. Cu toate astea insa, n-am rezistat si ti-am spus ca ti-am distrus trecutul. Nu ca sa te pedepsesc, asta ar fi imposibil. Nu poti rani pe cineva care nu simte nimic. Ma rog, aproape nimic. Ti-am spus pur si simplu, ca atunci cind rostesti "Buna ziua" daca intri intr-o incapere plina. Si te-am anuntat ca vin la rind alte trecuturi, mai recente. Locul lor e tot la gunoi. Pentru ca nu mai vibreaza, nu mai infioara, nu mai amintesc nimic. Cit de ciudat a fost ca mi-ai spus sa-ti salvez o parte din ele! Cit de ciudat si de neobisnuit pentru un tip ca tine, care nu tine minte date, nume, cifre, ci doar senzatii. Dar o s-o fac. Caci ce valoare mai poate avea lehamitea mea in fata unor dovezi care, poate, vor sfida posteritatea?